Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 19. Prinţul printre ţărani
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

A doua zi de dimineaţă când regele se deşteptă, observă că un şoarece ud leoarcă, dar plin de înţelepciune, nimerise în cursul nopţii prin partea locului şi îşi făcuse un pat moale pe pieptul lui. Mişcarea deran-1 jându-1, o rupse la fugă. Copilul surâse şi gândi:

„Sărman nebun, de ce ţi-e frică? Eu sunt tot atât de pârlit ca şi tine. Ar fi ruşinos din parte-mi să lovesc în slăbiciunea ta, când eu însumi sunt fără apărare.

Totodată, îţi datorez mulţumiri pentru buna ta prevestire, căci îndată ce un rege a căzut atât de jos ca şoarecii să-şi facă cuib pe el, e sigur că soarta lui va lua un alt curs, care nu va fi rău."

Se sculă şi ieşi din despărţitură. Chiar în acel moment auzi voci de copii. Uşa şurii se deschise şi două fetiţe intrară, îndată ce îl văzură se opriră pe loc nemiş cate şi tăcute, examinându-! cu o vie curiozitate. Apoi începură să şoptească între ele, se apropiară puţin, se opriră din nou, privindu-1 şi şoptindu-şi.

în sfârşit, îşi luară inima în dinţi şi începură să vorbească tare.

Are o figură drăguţă, zise una.

Şi păr frumos, adăugă cealaltă.

Dar ce rău e îmbrăcat!

Şi cât pare de înfometat!

Ele se apropiară încă, aruncând priviri sperioase împrejur şi asupra lui, îl examinară cu atenţie în toate chipurile; dar cu circumspecţie, ca şi când ar fi fost vorba de cine ştie ce straniu animal, capabil să le desfacă în arşice, dintr-un moment într-altul. în fine, ajunseră în faţa lui ţinându-se de mână pentru a-şi da curaj şi îl priviră lung cu ochii lor nevinovaţi.

Atunci, una din ele, strângându-şi curajuî întrebă cu un ton politicos:

Cine eşti micuţule?

Eu sunt Regele.

La acest răspuns grav, fetiţele avură o mică tresărire, deschiseră ochii mari şi rămaseră astfel, mute, o jumătate de minut. Dar curiozitatea le făcu să rupă tăcerea.

Regele? Care rege?

— Regele Angliei.

Copilele se priviră, apoi priviră pe rege, apoi din nou se priviră una pe alta, mirate şi perplexe, în fine, una zise:

— Ai auzit, Margaret? Spune că e Regele. Să fie adevărat?

— Cum să nu fie adevărat, Prissy? Să mintă? Căci vezi tu, Prissy, dacă n-ar fi adevărul, ar fi minciună. E sigur. Gândeşte-te la asta. Căci tot ceea ce nu este ade văr, e minciună. De aici, nu poţi ieşi.

Era un argument de netăgăduit la care Prissy nu putea obiecta nimic. Ea reflectă un moment apoi făcu apel la onoarea Regelui, prin această simplă reflexie:

Dacă eşti cu adevărat Regele, atunci, te cred.

Sunt cu adevărat, Regele.

Lucrul era înţeles. Regalitatea lui era admisă fără vreo contestaţie şi, împreună, cele două fetiţe începură să-1 întrebe cum a ajuns în starea aceea, de ce era îmbrăcat aşa de puţin regal, ce căuta aici, şi mii de alte întrebări cu privire la el. Pentru el era un adevărat reconfort de a putea să-şi povestească durerile fără să aibă a se teme de batjocură'sau neîncredere. Povesti, deci, istoria lui, cu sentiment, aceea ce pentru moment îl făcu să uite de foame. Amabilele fetiţe îl ascultară cu cea mai adâncă şi cea mai tandră simpatie. Dar, când ajunse la povestirea ultimelor sale aventuri şi le spuse de când nu mai mâncase, ele îl întrerupseră şi îl târâră la fermă ca să-i dea să mănânce.

Acum, Regele era vesel şi fericit, îşi zicea: „Când voi redeveni „ eu ", voi proteja întotdeauna copiii, adu-cându-mi aminte că aceştia mă crezură şi avură încredere în mine, în durerea mea, pe când oamenii bătrâni, care se cred şi cei mai înţelepţi, mă batjocoriră şi mă luară drept un mincinos.

Mama copiilor primi pe Rege cu bunătate şi se arătă plină de milă căci sărăcia lui şi aparenta lipsă-de judecată îi mişcau inima de femeie. Era o văduvă aproa-pe săracă şi prin urmare, avusese destule nevoi şi greutăţi pentru a compătimi pe altul pentru nenorocirea lui. Ea îşi închipuia că, copilul nebun, scăpase din mâna prietenilor sau a gardienilor şi încerca să afle de unde venea, ca să poată lua măsuri de predare a lor săi. Dar toate chestiunile puse asupra oraşelor şi satelor vecine, ca şi întrebările ei în acelaşi scop, fuseseră muncă zadarnică.

Faţa şi răspunsurile copilului, arătau că nimic din toate acelea nu-i era cunoscut. Din contra, el vorbea cu uşurinţă şi simplicitate de lucruri de la Curte şi se simţea zdrobit vorbind de răposatul rege, „tatăl-său".

Dar îndată ce conversaţia se schimba, ea nu mai avea pentru el nici un interes şi devenea mut. Femeia era foarte încurcată; dar nu se descurajă, în timp ce gătea mâncare, făcea planuri pentru a surprinde pe copil şi a-1 face să-şi trădeze secretul. Ea vorbi de animale căci în ideea ei, copilul era un cioban fugit de la oi; dar el rămase indiferent. Ea vorbi de mori, de fabricanţi, de ţesători, de căldărari, de meseriaşi de tot felul; apoi, de Bedlam, de închisori şi de aziluri. Dar, nimic. Era învinsă în toate punctele. Nu era nici una nici alta. Atunci, îşi aminti că nu vorbise de treburi de menaj şi că, foarte probabil, el trebuia să fie servitor. Sigură că acum e pe calea cea bună, aborda subiectul acesta. Dar rezultatul fu descurajator: maturatul părea că îl plictiseşte, încălzitul îl interesă puţin, curăţitul, periatul, nu treziră în el nici un entuziasm, în sfârşit, buna femeie aborda, cu puţină speranţă, şi aproape numai ca să fie cu conştiinţa împăcată chestiunea bucătăriei. Spre surpriza ei mare, faţa Regelui se lumină. Ah! Ea lovise exact şi era mândră de a fi manevrat cu atâta dibăcie. Limba ei obosită putea, acum, să ia repaus, căci Regele, inspirat de cârceii foamei şi aburul răscolitor de poftă ce ieşeau din tigăile şi cratiţele ce fierbeau, se lansase într-o dizertaţie elocventă asupra unor mâncăruri rafinate încât după trei minute de descriere, femeia gândi: „Asta e, am avut dreptate, a fost rândaş la bucătărie". Copilul se întinse asupra subiectului şi o făcu cu atâta savoare şi însufleţire, încât femeia îşi zise: „Doamne, Dumnezeule! Cum poate să cunoască atâtea mâncăruri şi aşa de delicate? Căci asemenea mâncăruri nu se servesc decât la mesele bogaţilor şi ale oamenilor mari. Ah! Acum văd că zdrenţărosul va fi servit la palat înainte de a-1 fi părăsit mintea. Da, trebuie să fi fost rândaş în bucătăria regelui. Mă voi osteni să-1 fac s-o spună."

Plină de dorinţa de a se convinge că nu se înşela, ceru regelui să supravegheze bucătăria, un moment, auto-rizându-1 să facă aşa cum ştie el, chiar să adauge o farfurie sau două de mâncare dacă ar fi dorit, apoi ieşi făcând semn copiilor ei, s-o urmeze. Regele îşi dădea curaj: „într-o vreme îndepărtată un alt rege al Angliei avu o aventură asemănătoare cu aceasta. Nu există nimic contra demnităţii mele dacă urmez exemplul Marelui Alfred. Numai că eu mă voi osteni să fac mai bine decât el, căci el a lăsat să se ardă prăjiturile".

Intenţia era bună, dar rezultatul nu corespunde. Acest rege ca şi înaintaşul său, se adânci în curând în meditaţii adânci asupra afacerilor importante şi aceeaşi calamitate se produse: bucatele se arseră. Femeia se întoarse tocmai la timp, pentru a salva dejunul de o distrugere completă.

Făcu pe rege să se trezească din visuri, cu o lovitură viguroasă şi cordială. Dar văzând cât era de nenorocit de a nu fi răspuns încrederii ce-i arătase, ea se îmblânzi, arătându-se bună şi îndatoritoare faţă de el.

Copilul mânca apoi cu poftă şi se simţea înviorat şi bucuros. Era o masă care se distingea prin această trăsătură curioasă că, de o parte şi de alta se făceau concesii. Singura favoare în onoarea gazdei era aceea de a fi lungit sosul. Femeia avusese gândul de a hrăni pe tânărul vagabond cu resturile pe care i le-ar fi dat într-un colţ, ca la orice vagabond, sau ca la un câine; dar atâtea regreta pentru pedeapsa ce-i dăduse, că se hotărî să-1 facă să uite, invitându-1 să stea la masa lor şi să mănânce cu ei şi ca ei. Regele din parte-i, era aşa de întristat de a fi înşelat aşteptările sale, când toată familia se arată atât de bună cu el, că se forţa s-o despăgubească, coborându-se la nivelul gazdei sale în loc să-i invite să stea în picioare şi să-1 servească în timp ce ar mânca singur, cum cereau naşterea şi privilegiile sale.

Aceasta pare să fie câteodată, bună, ca destindere. Femeia era fericită prin satisfacţia ce încerca de a se arăta aşa de generoasă faţă de acest vagabond şi regele se felicita, de asemenea de a fi avut atâta condescendenţă faţă de o simplă ţărancă.

Când dejunul se termină, femeia comandă regelui să spele farfuriile. Acest ordin era injurios şi prima mişcare a regelui fu o mişcare de revoltă. Apoi el îşi zise:

„Alfred cel Mare a supravegheat prăjiturile. Fără nici o îndoială că va fi spălat farfuriile; pot, deci, s-o fac şi eu".

Se achită de obligaţie foarte prost, aceea ce îl surprinse, căci, a spăla linguri de lemn şi tocătoare de scândură, îi părea lucru uşor. Era un lucru plictisitor şi penibil, dar îl duse la capăt. Era nerăbdător să plece şi să-şi continue drumul, dar nu-i era aşa de uşor să-şi părăsească, astfel, gazda. Ea îl însărcina iar, cu câteva mici treburi pe care el le primi nu fără. ezitări, dar pe care le făcu.

Apoi, trebui să cureţe cartofi împreună cu fetiţele; dar se arătă atât de stângaci la această treabă, că fu seu-tit de ea şi i se dădu un cuţit de măcelărie spre a-1 ascu-ţi. După aceea, îi dădu lână să scarmene, bine că el găsea că a lăsat mult în urmă pe bunul rege Alfred şi că arăta un eroism de care se vor face menţiuni în cărţile de istorie şi în poveşti. Acest gând îl făcu să se resemneze pe jumătate. Dar, când, după masa de seară, femeia îi dădu un coş cu pui de pisică pentru a-i îneca, el rezistă, sau mai degrabă vru să reziste, căci simţea că trebuie o limită a concesiilor şi,, aceea a înecării pisicilor i se părea cea mai potrivită, în vreme ce sosiră, la moment, John Canty, deghizat în boccegiu şi Hugo.

Regele zări pe ticăloşi îndreptându-se către poarta fermei, mai înainte ca ei să-1 fi văzut. Atunci, fără să discute şi, fără să spună un cuvânt, ieşi liniştit pe poarta din dos. Puse sărmanele lighioane micuţe într-o dependinţă şi se îndreptă alergând, pe o uliţă strâmtă.