Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 20. Prinţul şi pustnicul
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Acum, gardul foarte înalt îl ascundea de cei de acasă şi, sub impulsul unei spaime mortale, adunân-du-şi toate forţele, se repezi în direcţia pădurii destul de îndepărtate. Nu se întoarse o singură dată înainte de a fi la marginea ei. Numai de aici, îşi întoarse capul şi zări în depărtare două umbre. Aceasta îi fu de ajuns. Nu aşteptă să le examineze mai de aproape şi îşi continuă cursa până în inima pădurii. Acolo se opri convins că acum era în loc sigur. Ascultă atent, dar liniştea era adâncă şi solemnă, ba, chiar, teribilă şi impresionantă. La intervale mari, urechea lui atentă prindea sunete; dar aşa de îndepărtate, aşa de surdş, aşa de misterioase că păreau ireale: murmure şi planşete ale sufletelor morţilor, sunete ce erau mai penibile decât tăcerea pe care o tulburau. Deodată îşi propuse să rămână aici tot restul zilei; dar răcoarea prinzându-i corpul transpirat, el se văzu obligat să se mişte, spre a nu răci. O luă în latul pădurii sperând să găsească un drum oarecare; dar cu cât avansa, cu atât pădurea devenea mai deasă. Se apropia noaptea. Regele avu frică la gândul că trebuia s-o treacă într-un loc aşa de pustiu şi atunci îşi luă osteneala de a alerga mai tare. Dar înainta mai puţin repede, căci, acum, nu mai vedea bine unde pune picioarele, se împiedica de rădăcini se rătăcea printre butuci şi se agăţa de mărăcini.

Mare îi fu astfel bucuria, când, în sfârşit, zări o lumină! Se apropie cu băgare de seamă, oprindu-se adesea spre a privi în jurul său şi să asculte.

Lumina venea de la fereastra fără ochiuri a unei mici barăci îndepărtate. Auzea o voce, acum. Prima lui mişcare fu să fugă şi să se ascundă; dar îşi schimbă părerea pentru că i se păru ca acea voce se ruga.

- Se strecură până la fereastra barăcii dărăpănate, se ridică în vârful picioarelor şi aruncă o privire în interior, încăperea era mică, pământul bătătorit şi întărit prin uzaj ţinea loc de parchet, într-un colţ, avea în chip de pat, o rogojină de papură şi nişte pături vechi. Alături, era o găleată, o cană, un lighean, o bancă mică şi două scaune fără spate, în cămin se consumau resturile unui foc de surcele, în faţa unei racle luminată de o singură candelă era îngenuncheat un om în vârstă. O veche cutie de lemn, o carte deschisă, şi un craniu omenesc zăcea lângă el. Omul era mare şi musculos. Părul şi barba îi erau foarte lungi şi albe ca zăpada. Era îmbrăcat cu un fel de robă de piele de miel, care îl învelea de la cap până la picioare. „Un sfânt sihastru!" zise Regele. „Acum sunt salvat!" Pustnicul se ridică. Regele bătu la uşă. O voce groasă răspunse:

— Intră! Dar lasă păcatul afară căci pământul pe care îl vei călca este sfinţit!

Regele intră şi apoi se opri pe prag. Sihastrul întoarse spre el nişte ochi strălucitori, inchizitori şi întrebă:

Cine eşti1?

Sunt, Regele, răspunse acesta cu simplicitate.

Salut, Rege! strigă sihastrul cu entuziasm. Apoi, în timp cerceta: „Salut! Salut1 Cu o mişcare înfrigurată goli banca şi faeu pe rege».să- se aşeze lângă vatră, aruncă apoi câteva surcele în foc şi începu să măsoare odaia cu un pas nervos.

— Fii binevenit! Multi au căutat azil; aici: dar n-au fost demni şi au fost goniţi. Dar un rege care refuză co roana şi renunţă la splendorile vane ale tronului, care îşi îmbracă corpul în zdrenţe şi îşi închină viaţa milei şi mortificatiei cărnii este un om demn.

E binevenit! El poate rămâne aici până la moartea sa.

Regele se grăbi să-1 întrerupă şi să-i dea explicaţii. Dar, pustnicul care, trebuia să-1 asculte, îşi continua propriul său discurs cu o voce crescândă şi energică:

— Şi vei trăi liniştit aici. Nimeni nu-şi va găsi re fugiul pentru a te deranja cu rugăminţile lor aşa ca să te întorci la vanitatea şi nebunia acestei vieti pe care, Dum nezeu ţi-a impus s-o părăseşti. Te vei ruga aici, vei stu dia Biblia, vei medita asupra nebuniei şi vanităţii lumii şi asupra frumuseţii lumii viitoare. Te vei hrăni cu coji uscate de pâine şi cu iarbă, îţi vei chinui corpul bătân- du-1 în fiecare zi cu biciul pentru purificarea sufletului tău. Vei purta o cămaşă de păr de animale pe piele, nu vei bea decât apă şi vei avea linişte, da, linişte abso lută, căci toţi cei care vor veni să te caute aici se vor înapoia derutaţi; nu te va găsi nimeni, nu te va plictisi nimeni.

Bătrânul mereu ducându-se şi venind, încetă de a mai vorbi cu voce tare şi începu să mormăie vorbele. Regele profită de ocazie pentru a-şi spune cazul şi o făcu, cu o elocinţă inspirată de îngrijorare şi frică. Dar pustnicul nu era atent şi continua să mormăie. Apoi, se apropie de rege şi zise cu voce tare:

— Sst!... Vreau să-ţi destăinui un secret!

Se aplecă să vorbească, dar se reţinu şi păru 'să asculte. După un moment sau doua de aşteptare, se duse în vârful picioarelor la fereastra deschisă, îşi scoase capul afară şi scrută întunericul, apoi se întoarse din nou în vârful picioarelor şi cu faţa aplecată pe cea a Regelui, şopti:

— Eu sunt un arhanghel!

Regele se sculă brusc şi gândi: „Să dea Dumnezeu să mă văd mai bine iarăşi cu hotii, căci, vai! lată-mă prizonier al unui nebun!"

Frica lui era mare şi îi ieşise pe faţă. Cu o voce blândă, exaltată, pustnicul continuă:

— Văd ca te resimţi de atmosfera ce mă încon joară! Frica ti-a apărut în obraji. Nimeni nu poate pă trunde în această atmosferă fără a fi astfel afectat, căci este atmosfera cerului. Eu zbor şi revin într-o clipă. Am fost făcut arhanghel chiar aici, acum cinci ani, de către îngerii trimişi din cer ca să-mi confere această impu nătoare demnitate.

Prezenţa lor umplea spaţiul acesta cu o lumină orbitoare. Şi ei au îngenuncheat în faţa mea, rege! Da, ei s-au îngenuncheat în faţa mea! Căci eu eram mai mare decât ei! Eu am mers în palatele cerului şi am vorbit cu patriarhii. Atinge-mi mâna, n-ai frică, atinge-o. Iată, acum tu ai atins o mână pe care au strâns-o Abraham, Isac şi lacob! Căci eu am fost în palatele lor aurite. Am stat cu Dumnezeu faţă în faţă.

Se opri pentru a judeca efectul vorbelor sale, apoi faţa lui îşi schimbă deodată expresia, se îndreptă şi strigă cu mânie:

— Da, eu sunt un arhanghel, un adevărat arhan ghel! Puteam să fiu papă! E adevărul! Mi s-a spus în cor într-un vis acum douăzeci de ani. Da, trebuia să fiu papă!

Şi aş fi fost că cerul o poruncise, dar regele mi-a risipit comunitatea şi, eu sărman călugăr necunoscut şi fără prieteni, fără adăpost în lume... mi s-a răpit înaltul meu destin!

începu să mormăie, să-şi bată fruntea cu pumnul într-o turbare neputincioasă, aici pronunţând cuvinte de ură, aici fraze patetice.

— Cu toate acestea, eu nu sunt decât un arhanghel. Trebuia să fiu papă!

Şi, aceasta, dură o oră în timpul căruia sărmanul rege micuţ şedea pe o bancă şi tremura. Deodată furia moşneagului se risipi şi el deveni plin de gentileţe. Vocea lui se îmblânzi şi vorbi cu o simplicitate şi o bunătate care, în curând cuceriră complet inima regelui.

Bătrânul, atent, făcu pe copil să se apropie de foc şi îl instala confortabil.

Cu o mână îndemânatică şi dulce îi îngriji micile lui contuzii şi răni, apoi se aruncă să prepare şi să fiarbă mâncarea, flecărind în glumă tot timpul şi, la ocazie, ciupind obrazul sau mângâind capul Regelui, aşa de amabil, că puţin mai târziu toată frica şi repulsia ce-i inspira arhanghelul, se schimbară în respect şi afecţiune.

Această fericită stare de lucruri ţinu în timpul mesei pe care o luară împreună, apoi după o rugăciune în faţa raclei cu moaşte, sihastrul urcă în pat copilul într-un colţişor vecin, aranjându-1 şi învelindu-1 aşa de tandru cum numai o mamă poate s-o facă. După ce îl mângâie astfel, îl laşă şi se duse să stea lângă foc, apoi începu să răscolească tăciunii neatent şi fără scop. în curând, se opri, apoi îşi bătu de mai multe ori fruntea cu degetele ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva ce i-a scăpat din memorie.

Desigur, nu parvenea. Deodată, însă, se sculă, merse în colţul unde se afla copilul şi întrebă brusc:

Tu eşti Regele?

Da, îi răspunse o voce adormită.

Ce rege?

Al Angliei.

Al Angliei! Atunci Henric nu mai este?

Vai, da! Eu sunt fiul lui.

O umbră se întinse pe faţa pustnicului. Mâinile sale uşoare se crispară sălbatic. Se opri câteva clipe respirând greu, des, apoi cu o voce şuierătoare, pronunţă:

— Ştii tu că el ne-a risipit, că ne-a luat casele şi ne-a lăsat fără cămin?

Nu primi nici un răspuns. Moşneagul se înclină, examina figura ce se odihnea a copilului şi ascultă respiraţia lui regulată. „Doarme, doarme adânc". Umbra dispăru de pe faţa lui şi făcu loc unei veselii răutăcioase.

Un surâs părea să plutească pe trăsăturile copilului adormit. Sihastrul murmura: „Astfel inima lui e fericită", şi se îndepărtă. Mergea cu precauţie în jurul odăii, căutând ceva. Din când în când se oprea şi asculta întinzând gâtul şi aruncând privire rapidă spre pat, în timp ce mormăia, în sfârşit, găsi ceea ce căuta: un cuţit vechi, ruginit, de măcelar şi o piatră de ascuţit. Atunci îşi reluă locul în faţa focului, se aşeză pe pământ şi începu să ascută cuţitul încet, mormăind.

Vântul sufla în jurul barăcii, vocile misterioase ale nopţii îşi răspundeau în îndepărtare. Ochii strălucitori ai şobolanilor şi ai şoarecilor aventuroşi priveau atent pe moşneag prin crăpături şi găuri; dar el era aşa de absorbit de munca lui că nu dădea nici o atenţie.

La intervale lungi, el punea degetul cel gros pe gura cuţitului şi clătina capul cu satisfacţie.

„Se ascute", zicea el; „da, se ascute".

Nu-şi da seama de trecerea timpului şi lucra liniştit, adâncit în gândurile sale pe care, câteodată^ le traducea în cuvinte: „Tatăl său ne-a persecutat, ne-a disperat şi, el este acum-în focul etern! Ne-a scăpat, dar era voia lui Dumnezeu! Nu trebuie să crâcnim. Dar el n-a scăpat de flăcări! Nu, n-a scăpat de flăcări, de flăcările nemiloase, care distrug tot, şi care sunt eterne."

Şi, astfel lucra el şi lucra mormăind încet de tot, lăsând să-i scape câteodată vorbe distincte'

„E tatăl lui care a făcut toate acelea. Eu nu sunt decât arhanghel. Fără el aş fi fost papă!"

Regele se mişcă. Pustnicul alergă fără zgomot la pat şi îngenunche, cu cuţitul ridicat asupra copilului adormit Acesta se mişcă din nou.

Ochii săi se deschiseră o clipă, dar erau fără expresie şi nu vedeau nimic, în clipa următoare, răsuflarea lui calmă arăta că somnul lui era din nou adânc.

Sihastrul aştepta şi asculta, mereu în aceeaşi poziţie, retinându-şi respiraţia. Apoi, încet, lăsă braţul jos, se reculese şi zise: „A trecut de mult de miezul nopţii. N-aş vrea să strige şi să se afle, din întâmplare, cineva pe uliţă, vreun trecător".

Se târî în jurul cabanei sale strângând de pe jos o buleandră aici, o curea dincoace, altceva dincolo. Atunci revine lângă rege şi, cu precauţie începu să-i lege gleznele fără să-1 deştepte. După aceea încercă să-i lege mâinile, în multe rânduri încercă să i le încrucişeze; dar copilul retrăgea o mână sau pe cealaltă, tocmai în momentul când sfoara era gata. Arhanghelul disperă aproape de a mai reuşi când copilul, el însuşi, îşi încrucişa mâinile şi într-o clipă ele fură legate.

Apoi, o bandă alunecă sub barba celui ce dormea şi se legă în creştetul capului.

Legăturile erau făcute şi strânse atât de îndemânatic încât, copilul ce-şi făcea somnul în linişte, era pus în imposibilitate de a face o mişcare.