Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 27. În închisoare
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Toate celulele fiind ocupate, cei doi prieteni fură înşiraţi într-o încăpere mare unde, persoane acuzate de delicte mărunte, erau ţinute de obicei. Erau, acolo, vreo douăzeci de captivi de ambele sexe şi de toate vârstele, puşi în fiare. Era o adunătura grosolană şi zgomotoasă. Regele se plângea cu amărăciune de ofensa nemaipomenită adusă regalităţii. Hendon era întunecat la faţă şi tăcut, aproape prăbuşit la pământ. El sosise acasă ca un copil pierdut crescând de bucurie, aşteptându-se să vadă pe toată lumea fericită de întoarcerea lui şi când colo, fusese maltratat şi aruncat în închisoare Visul şi realitatea erau atât de diferite că îl uluiră, făcându-1 să nu mai ştie ce îl adusese în această aventură tragică sau comică. Resimţi ceva, cam ce trebuie să resimtă un om care în timp ce se bucură că a apărut curcubeul, e lovit de trăsnet. Dar, putui câte puţin, gândurile sale confuze şi penibile se îndepărtară, într-o ordine oarecare şi spiritul său, se fixă asupra Edith-ei. îşi aminti de purtarea ei şi o examina sub toate feţele; dar nu putu să obţină nici o satisfacţie, îl recunoscuse sau nu? Această problemă neliniştitoare îl preocupă multă vreme...

El hotărî, în sfârşit, că îl recunoscuse dar îl renegase pentru că aveau interesul. Acum, el era gata să-şi blesteme numele dar acest nume fusese aşa de multă vreme sfinţit, pentru el, încât văzu că limba lui ar fi în imposibilitate să-1 profaneze.

înveliţi în pături murdare şi infecte, Hendon şi Regele petrecură o noapte rea. Prin mijlocirea unui mic bacşiş, temnicerul aduse lichioruri la câţiva deţinuţi. Urmarea fu că începură cântecele murdare, certurile, strigătele, chefurile şi puţin după miezul nopţii, un bărbat atacă o femeie şi o omorî aproape, lovind-o cu fiarele în cap, înainte ca temnicerul să-i fi putut veni în ajutor.

Acesta restabili liniştea, dându-i agresorului lovituri de ciomag în cap şi peste umeri.

Atunci, orgia încetă şi toţi avură posibilitatea să doarmă, cu condiţia să nu ia în seamă gemetele şi mormăitul celor doi răniţi.

Tot restul săptămânii, zilele şi nopţile trecură la fel; oamenii ale căror figuri, Hendon şi le amintea mai mult sau mai puţin, reveneau în fiecare zi să vadă pe „impostorul", să-1 renege, să-1 înjure şi, în fiecare noapte certurile şi tărăboiul începea. Totuşi, într-o zi se produse o schimbare. Temnicerul introduse un moşneag căruia îi spuse:

— Sceleratul este în sala aceasta. Deschide ochii tăi bătrâni şi dacă poţi, spune care este.

Hendon ridică ochii şi, pentru prima dată de când •se afla în închisoare, avu o senzaţie plăcută, îşi zise: „Este Blake Andrews un slujitor care a slujit toată viaţa lui în familia tatălui meu. Era un om cumsecade, cu suflet cinstit. Fusese altă dată; dar nimeni, azi, nu mai spune adevărul şi toată lumea minte. Acest om mă va recunoaşte, dar mă va renega ca şi ceilalţi".

Moşneagul plimbă privirea în jurul încăpem, examina fiecare figură, una după alta şi, în sfârşit, declară:

Nu văd decât pungaşi mizerabili, drojdia străzi lor. Care este?

Uite-1, zise temniceFul. Examinează acest animal şi spune ce gândeşti.

Moşneagul se apropie de Hendon, îl privi lung, grav, apoi dând din cap, zise:

într-adevăr, acest individ nu este Hendon şi n-a fost niciodată!

Ai dreptate! Bătrânii tăi ochi sunt încă sănătoşi. Dacă eram Hughes, aş înhaţă pe această secătură şi...

Temnicerul termină ridicându-se pe vârful picioarelor ca şi când ar fi fost atârnat de o spânzurătoare imaginară, în timp ce făcea un zgomot din gât, simulând sufocarea.

Bătrânul reluă hain:

— Să mulţumească lui Dumnezeu că nu i s-a în tâmplat mai rău. Eu dacă aş avea putere şi aş dispune de acest bandit, dacă nu aş face să fie fiert cu încetul, să-mi spui mie „cuţu"!

Temnicerul avu un râs de hienă şi zise:

— Dă-i o probă din mintea ta, moşnege. Toti o fac, de altfel şi asta te va amuza.

Temnicerul ieşi: Atunci bătrânul se aşeză în genunchi şi murmură:

— Domnul fie lăudat! V-aţi întors stăpâne! Vă credeam.mort de şapte ani şi iată că trăiţi! V-am recu noscut imediat şi era greu pentru mine să păstrez o ati tudine indiferentă şi să mă prefac a nu vedea, aici, decât bandiţi şi jefuitori de drumul mare. Sunt bătrân şi sărac, domnule Miles; dar, spune un cuvânt şi mă voi duce să strig în gura mare adevărul, chiar dacă ar trebui să fiu strangulat pentru aceasta.

— Nu, zise Hendon, aceasta te-ar pierde şi ar fi de puţin folos pentru cauza mea. Dar, îţi mulţumesc, fiindcă graţie ţie, am descoperit un pic de speranţă.

Bătrânul servitor deveni foarte util lui Hendon şi Regelui, căci el venea de mai multe ori pe zi, sub pretextul de a „înfunda" pe impostor şi de fiecare dată aducea câteva gustări pentru a îndulci regimul de închisoare, în afară de acestea, el aducea noutăţi. Hendon dădea Regelui cele mai bune bucate fără de care acesta n-ar fi putut trăi, fiindcă îi era imposibil să mănânce hrana grosolană dată de temnicer. Pentru a nu deştepta bănuieli, Andrews nu făcea decât vizite scurte; dar se angaja ca să aducă de fiecare dată ceva informaţii pe care le dădea şoptind lui Hendon, printre injuriile grosolane ce profana în gura mare şi pe care orice deţinut le putea auzi.

Numai aşa află, încet, încet, Miles, istoria familiei sale. Arthur murise de şase ani. Această pierdere adăugată lipsei de noutăţi de la Miles, zdruncină sănătatea tatălui. Simţindu-şi sfârşitul apropiat, el îşi exprimă dorinţa să vadă pe Hughes şi Edith unindu-se înaintea morţii lui. Edith imploră un termen sperând întoarcerea lui Miles. Atunci sosi scrisoarea care aducea noutatea morţii acestuia. Această lovitură copleşi pe sir Richard care, deodată cu Hughes, insistă din nou asupra căsătoriei. Edith se ruga pentru încă o lună amânare, apoi o a doua, apoi o a treia, în sfârşit, căsătoria a fost celebrată la patul morţii lui boier Richard.

Această însoţire nu era fericită. Se povestea în toate ţinuturile că puţin după ceremonie, soţia găsise printre hârtiile soţului ei, mai multe ciorne ale scrisorii fatale şi că îi reproşase acestuia de a fi grăbit căsătoria şi astfel de a fi grăbit moartea lui Sir Richard printr-o invenţie mârşavă.

Poveşti asupra cruzimii lui Hughes faţă de Lady Edith şi servitori, circulau cam peste tot, căci după moartea tatălui său, el îşi aruncase masca şi se arăta un stăpân tiranic, faţă de toţi cei ce depindeau de el.

Dar fu un moment când regele ascultă poveştile lui Andrews cu un interes viu. Aceasta, când vizitatorul zise:

— Se vorbeşte că Regele e nebun. Dar, vă rog, nu suflaţi o vorbă, căci, oricine va repeta aceasta va fi pedepsit cu moartea.

Majestatea Sa fixă pe bătrân şi zise:

Regele nu e nebun, omule şi ai face mai bine dacă te-ai ocupa de ceea ce te priveşte decât de aceste vorbe fără sens!

Ce vrea, bre, copilul acela? întrebă Andrews, sur prins de această apostrofă neaşteptată.

Hendon îi făcu semn să schimbe această conversaţie dar Andrews, fără să insiste asupra chestiunii sale, îşi urmă subiectul:

Răposatul rege va fi înmormântat la Windsor, peste două zile, adică la 16 ale lunii; iar noul rege va fi încoronat la Westminster, la 20...

Mi se pare că trebuie să-1 regăsească, mai întâi, murmură Majestatea Sa, care, adăugă, aparte, pentru sine: „Dar se va vedea aceasta şi, voi fi şi eu acolo".

— Sub numele de...

Dar moşneagul se opri la un semn al lui Hendon. Apoi, reluând urma povestirii sale:

Şir Hughes va asista la încoronare şi nutreşte speranţa că va primi cu această ocazie titlul de „pair", căci e foarte bine cu lordul Protector.

Care lord protector? întrebă Majestatea Sa.

înălţimea sa, ducele de Somerset.

Dar nu e decât unul singur: Seymour, conte Hertford.

Regele întrebă cu un ton sever:

De când e lord protector?

De la sfârşitul lunii ianuarie.

Şi, vă rog, cine i-a dat acest titlu?

El, şi Marele Consiliu, cu agrementul Regelui. Majestatea Sa tresări violent:

Regele! Strigă el. Care rege oameni buni?

Ce rege, cu drept cuvânt! (Dar bunul Dumne zeu, de ce nelinişteşte astfel acest copil?)

Pentru că nu există decât unul singur, nu e greu de răspuns: Majestatea Sa preasfintită, regele Eduard VI.

Dumnezeu să-1 aibă în sfânta lui pază! Da, şi e un drag şi graţios băieţaş, fie el nebun sau nu, şi se spune că starea lui se îmbunătăţeşte din zi în zi, de laudele pentru el sunt pline toate gurile, toti îl binecuvântează şi toţi se roagă lui Dumnezeu să domnească multă vreme peste Anglia. Aceasta, fiindcă a început printr-un act de umanitate, salvând viaţa bătrânului duce de Norfolk.

Acum, va abroga câteva legi crude care oprimă şi strivesc poporul.

Aceste noutăţi înmărmuritoare amuţiră pe Rege şi îl cufundară într-o atât de adâncă şi penibilă gândire că nu mai auzi urmarea cuvintelor moşneagului. El se întreba dacă „băieţaşul" era cerşetorul pe care el îl lăsase în palat, îmbrăcat cu propriile sale haine. Acest lucru nu părea posibil. Manierele şi vorbele sale 1-au trădat cu siguranţă, dacă ar fi pretins că el este Prinţul de Galles şi în cazul acesta ar fi fost alungat şi s-ar fi făcut cercetări pentru regăsirea adevăratului prinţ.

Era posibil ca totuşi Curtea să fi ales în locul lui pe cineva din nobleţe? Nu. Unchiul său nu ar fi admis aşa ceva. El era preaputernic şi ar fi strivit cu siguranţă o astfel de mişcare. Presupunerile băiatului nu-1 ajutau cu nimic să pătrundă misterul şi cu cât se deda mai mult la acesta, cu atât se încurca mai mult, cu atât îl durea capul şi cu atât mai puţin putea să doarmă.

Nerăbdarea lui de a pleca la Londra creştea din ceas în ceas şi captivitatea îi devenea intolerabilă.

Toate încercările lui Hendon de a reconforta pe Rege, eşuară, dar, două femei care erau încătuşate lângă el reuşiră mai degrabă. Gratie intervenţiei lor, prinţul se astâmpără şi învăţă puţin să rabde. Le era recunoscător şi începu să le iubească şi să găsească reconfortare în blânda şi binefăcătoarea influenţă a prezenţei lor. Le întrebă de ce erau în închisoare şi când răspunse că erau baptiste, el zâmbi şi se interesă:

— Este asta, o crimă care merită închisoarea?

Pe o parte, aş regreta-o, fiindcă vă voi pierde; dar nimeni n-o să vă poată ţine aici prea mult, pentru un asemenea fapt.

Ele nu răspunseră; dar expresia feţelor lor, tulbura pe Rege, care reluă cu vioiciune:

— Dumneavoastră, tăceţi... Aveţi bunătatea să-mi spuneţi: nu există altă pedeapsă pentru aceasta? Vă rog spuneţi-mi că nu e.

Ele încercară să schimbe conversaţia, dar temerile sale se deşteptară şi îl urmăreau:

— Vă biciuiesc? Nu, nu, nu se poate să fie atât de cruzi! Spuneţi că aşa nu se întâmplă. N-ar vrea-o ei, spuneţi!

Femeile păreau confuze şi dezorientate, dar tot nu se puteau hotărî să răspundă. Una, zise, în fine, cu o voce tremurătoare de emoţie:

Oh! Ne sfâşii inima micuţule, Dumnezeu, nu mai, ne va ajuta să suportăm...

E o religie! întrerupse regele. Atunci, vă vor bi ciui, aceste brute cu inima de piatră!

Dar nu plângeţi! Nu pot să suport. Aveţi curaj, îmi voi recuceri titlul la timp, spre a vă salva de această situaţie groaznică, şi nimic nu va mai trebui.

Intr-o dimineaţă când regele se trezi din somn, femeile nu mai erau acolo. „Sunt salvate", zicea el bucuros şi, adăuga cu tristeţe.:

— Dar nenorocire mie, căci ele mă reconfortau. Fiecare din ele îi lăsase, ca amintire o bucată de

panglică prinsă în ac pe haina lui. El îşi promise să le păstreze totdeauna, să revadă dragele lui prietene îndată ce va fi liber şi să le ia sub protecţia lui.

în chiar momentul acela, temnicerul intră însoţit de câteva ajutoare şi porunci deţinuţilor să iasă în curte. Regele era bucuros. Era o binecuvântare să revadă ce-nil albastru, să respire aerul curat. Era nerăbdător şi se enervase de încetineala gardienilor; dar, în fine, veni şi rândul lui. Fu ridicat din locul său şi invitat să urmeze, cu Hendon, pe ceilalţi prizonieri.

Curtea în patru unghiuri era pavată. Prizonierii pătrunseră în ea printr-o boltă groasă de zidărie şi fură aranjaţi la rând, cu spatele la zid. O frânghie fii întinsă prin faţa lor şi gardienii îi supravegheau. Dimineaţa era friguroasă şi neguroasă; iar zăpada care căzuse în timpul nopţii, albea marele spaţiu gol sporind tristeţea locurilor. Din clipă în clipă, sufla un vânt îngheţat şi mătura zăpada din toate părţile.

în mijlocul curţii şedeau două femei legate de stâlpi. Dintr-o privire, Regele recunoscu pe prietenele sale. Tresări şi zise: „Vai, nu sunt libere cum gândeam. E de crezut că asemenea creaturi vor cunoaşte biciul, în Anglia! Ah! E o ruşine!... Şi, când te gândeşti că asta nu se petrece într-o ţară păgână ci în creştina Anglia! Vor îndrăzni s-o facă şi, eu, pe care ele 1-au ajutat şi 1-au întărit cu bunătatea, va trebui să fiu martor la răul ce li se face!

Nu e, oare, ciudat că eu, izvorul, însuşi, al puterii, în acest vast regat, sunt în neputinţă de a le proteja? Dar, aceşti păgâni să deschidă bine ochii, căci va veni o zi când voi cere de le ei o socoteală severă pentru această faptă. Pentru fiecare lovitură ce vor aplica, atunci, vor primi o sută".

O poartă se deschise larg şi o mulţime de oameni intră în curte, apoi făcu cerc în jurul celor două femei pe care le ascunse vederii Regelui. Un preot intră, trecu prin mulţime şi fu, de asemenea ascuns de ea. Acum, regele auzea Vorbindu-se din două părti, fea întrebări şi răspunsuri; dar nu distingea cuvintele.

La o parte era zgomot, cineva se agita. Numeroşi gardieni plecau şi veneau trecând prin acea parte a mulţimii, care se găsea în locul opus celor două femei şi, pe măsură ce preparativele mergeau spre sfârşit, liniştea devenea din ce în ce mai adâncă.

în sfârşit, la un ordin, lumea se dădu la o parte şi, Regele văzu atunci un spectacol care îl făcu să tremure până în măduva oaselor: Se îngrămădiseră vreascuri în jurul celor două femei şi un om stând pe vine le dădea foc.

Femeile, cu capetele aplecate, îşi ascundeau faţa în palme. Flăcările galbene începeau a sui în jui al vreascurilor care trosneau şi plesneau-, răspândind nn fum albastru pe care vântul îl împrăştia. Preotul, ^u mâinile ridicate începu să spună o rugăciune, în acel moment, două fete tinere trecură, alergând, pe poa a cea mare şi, cu ţipete ascuţite, se repeziră până la 4r~-meile legate la stâlpi. Gărzile le dădură imediat l? o parte. O mână solidă reţinu pe una din ele; dar cealaltă scăpă strigând că ea vrea să moară cu mama ei şi, înainte de a fi putut fi reţinută îşi aruncase braţele de gâtu! acesteia. Fu smulsă când rochia îi era, deja, în flăcări Doi sau trei oameni o ţinură si-i scoase jupa, pe care o aruncară în foc.

Ea se zbătea să scape spunând că, acum va fi singură pe lume şi se rugă să fie lăsată să moară odată cu mama sa.

Cele două fete nu încetară să fie lăsate libere. D deodată, stăpânind acest tumult, se auziră horcăinr cagoniei care sfâşiau inima. Regele părăsind cu ochii pe cele două fete, privi rugul; dar îndată se întoarse cu faţa spre zid zicându-şi: „Aceea ce am văzut, nu va ieşi niciodată din amintirea mea; cât voi trăi voi revedea-o, în fiecare zi, în vegherile mele şi în vis, noaptea. Ce bine ar fi făcut Dumnezeu dacă mă făcea orb!"

Hendon supraveghea pe Rege şi îşi zicea, cu satisfacţie: „Starea lui se îmbunătăţeşte. Se schimbă; devine mai blând. Dacă îşi păstra obiceiul ar fi înjurat pe aceşti oameni, ar fi strigat că el e Regele şi ar fi ordonat că femeile să fie puse în libertate, în curând, ideea lui fixă va trece, o va uita şi sărmanul său spirit, se va însănătoşi. Dumnezeu să grăbească numai, ziua aceea!"

în aceeaşi zi, mai mulţi deţinuţi noi, fuseseră aduşi pentru noapte. Ei erau escortaţi în diferite părti ale regatului pentru a-şi face pedepsele la care erau condamnaţi.

Regele vorbi cu ei. îşi luase sarcina, chiar de la început, de a se instrui în vederea exercitării regalităţii sale, întrebând pe deţinuţi, ori de câte ori aveau ocazia şi, povestea suferinţelor acestora, îi sfâşia inima.

Printre noii veniţi, era o sărmană femeie pe jumătate oarbă, care furase doi metri de postav, unul ţesător şi pentru aceasta urma să fie spânzurată. Un altul, un bărbat, era acuzat că ar fi furat un cal. Dovada nu fusese făcută şi el îşi închipuia că a scăpat de funie; dar abia pus în libertate, a fost arestat din nou pentru motivul că ar fi omorât o căprioară în parcul regal. Vina fusese stabilită şi, acum, era dus la galere.

Altul, era un ucenic de negustor, al cărui caz particular mişcă pe Rege. într-o noapte, băiatul găsise un şoim care scăpase de la stăpânul său. îl prinsese şi îl adusese acasă la el; dar curtea găsind că acesta era un furt, îl condamnase pe băiat la moarte.

Regele era revoltat de aceste neomenii şi porunci lui Hendon să spargă uşa închisorii şi să fugă cu el la Westminster, astfel ca să se poată urca pe tron şi cu această ocazie să proclame un armistiţiu care va salva viaţa acestor nenorociţi.

„Sărman copil! oftă Hendon, aceste poveşti întunecoase, i-au redeşteptat boala! Dacă nu era această supărătoare întâmplare, ar fi fost vindecat în scurtă vreme".

în închisoare era şi un bătrân om de legi, cu fata energică şi cu aerul îndrăzneţ. Trei ani în urmă, el scrisese un pamflet contra lordului Cancelar, acuzându-1 de nedreptate. Pentru acest fapt, fusese condamnat să i se taie urechile, să fie şters din barou şi pe deasupra, să plătească o amendă de trei mii de lire, ori să fie închis pe viaţă, în urmă, el repetase ofensa şi acum era condamnat să-şi piardă „aceea ce mai rămăsese din urechile lui", să plătească cinci mii de lire amendă, să fie însemnat cu fierul roşu pe amândoi obrajii şi să rămână în închisoare pe viaţă.

Acestea sunt semne onorabile, zise el şi ridicân-du-şi părul cenuşiu arătă trunchiurile mutilate ale celor ce, altă dată, fuseseră urechile lui.

Ochii Regelui străluciră arzător. Strigă:

— Nimeni nu vrea să mă creadă şi nici tu nu mă vei crede. Dar puţin importă: înainte de a trece o lună, vei fi liber, în plus, legile care te-au dezonorat şi care fac ruşinea numelui englez, vor fi şterse din cod. Lumea e rău făcută: regii ar trebui, uneori să meargă la şcoala propriilor legi ale lor şi, astfel vor învăţa mila.