Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 34. CONCLUZIE-Justiţie şi dreptate
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Când toate misterele fură lămurite, se ştiu prin spovedania lui Hughes Hendon că soţia lui renegase pe Miles sub ordinul şi ameninţarea acestuia care era, fără glumă, aceea de a o omorî dacă nu se supunea.

Hughes nu fu urmărit pentru planurile sale, nici pentru uzurparea de titluri şi de bunuri faţă-de fratele său, pentru că soţia şi fratele nu vrură să mărturisească contra lui. Prima, cel puţin n-ar fi fost admisă chiar dacă ar fi vrut ea. Hughes îşi părăsi nevasta şi plecă pe Continent unde muri puţin după aceea şi mai târziu, contele de Kent se căsători cu văduva lui.

Prima vizită a noii perechi la Hendon fu ocazie de mari bucurii.

Nu s-a ştiut niciodată ce s-a făcut tatăl lui Tom Canty. Regele făcu să fie căutat fermierul care fusese însemnat cu fier roşu, apoi vândut ca sclav; îl scoase din viaţa murdară a bandei lui Herisse şi îl puse pe calea cea bună.

Făcu, de asemenea să iasă din închisoare bătrânul om de legi, pe care îl graţie. Dotă fiicele celor două fe-mei baptiste pe care le văzuse arzând pe rug şi făcu să fie pedepsit cu asprime sergentul care biciuise pe nedrept pe Miles Hendon. Scăpă de galere pe copilul care prinsese un şoim rătăcit şi pe femeia care furase o bucată de postav. Dar era prea târziu pentru a salva pe omul de care fusese convins că omorâse o căprioară în pădurea regală. Acordă protecţia sa judecătorului care avusese milă de el când fusese acuzat că a furat un purcel de lapte, şi avu plăcerea să-1 vadă crescând în stima publică şi ajungând un om de Stat respectat.

Atâta vreme cât trăi Regele, îi plăcu să povestească istoria aventurilor sale din momentul când santinela îl molestase la poarta palatului, până la noaptea finală când, strecurându-se, abil, prin lumea lucrătorilor aferaţi se introdusese în Aşezămintele „Abbaye" şi se ascunsese în mormântul confesorului, unde dormi aşa de mult că puţin lipsi să nu se prezinte după ceremonia încoronării. Spunea că povestirea des repetată a acestei preţioase lecţii îl întărea în hotărârea de a face pe poporul său să profite de învăţămintele pe care el le primise.

Miles Hendon şi Tom Canty, rămaseră favoriţii Regelui pe tot timpul domniei şi îl plânseră cu sinceritate când muri.

Bunul conte de Kent avea prea mult tact ca să abuzeze de privilegiul său. Totuşi îl exercită în două rânduri, unul după altul, după cel pe care 1-au raportat: la suirea pe tron a reginei Măria apoi a reginei Elisabeta. Unul din descendenţii lui s-a prevalat de acest drept la urcarea pe tron a lui Jaques I, apoi s-a scurs un sfert de secol înainte ca urmaşul său să se fi folosit de privilegiul de conte de Kent, care a încheiat prin a dispărea din memoria oamenilor. Astfel că, atunci când Kent-ul care trăia pe vremea lui Carol I şezu pe scaun în prezenţa acestui suveran, pentru a-şi afirma şi a-şi perpetua dreptul casei sale, fu un mare scandal. Dar lucrul se explica şi dreptul fu confirmat.

Ultimul conte din această familie îşi găsi moartea luptând pentru rege în războaiele Republicii şi vechiul privilegiu se stinse cu el.

Tom Canty devine un moşneag frumos, cu totul alb, cu aerul grav şi dulce. Tot timpul cât a trăit a fost onorat şi respectat de toţi căci costumul său particular amintea poporului căîntr-o vreme el fusese rege. Peste tot, unde se arăta, lumea îi făcea loc şi fiecare şoptea vecinului: „Descoperă-te. E Pupilul Regelui!" Şi toţi îl salutau şi primeau un zâmbet frumos de la el.

Regele Eduard al VI nu trăi decât puţini ani. Vai! Dar îi trăi cu demnitate. Nu o dată când câte un mare demnitar, câte un puternic vasal al Coroanei îi critica bunătatea şi-1 făcea să observe că unele legi ce propunea pentru a fi amendate erau prea blânde şi nu cauzau nimănui nici pagube nici opresiune, tânărul Rege întorcea către el ochii lui mari plini de compătimire şi adânc elocvenţi, apoi zicea:

— Ce vorbeşti dumneata de suferinţe şi de opresiune? Eu şi poporul meu, noi ştim ce sunt acestea; dar nu dumneavoastră.

Domnia lui Eduard VI fu, în mod particular, miloasă pentru această epocă aspră şi, luându-ne ziua bună de la el, să căutăm a-i păstra o amintire recunoscătoare.

< Назад  |  Дальше >