Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 10. Veşti din Ialta
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

în timp ce avusese loc nenorocirea cu Nikanor Ivanovici, nu departe de imobilul nr. 302 bis, tot pe strada Sadovaia, în cabinetul lui Rimski, directorul financiar al Teatrului de varie­tăţi, stăteau de vorbă doi bărbaţi: Rimski şi Varionuha, admi­nistratorul teatrului.

Biroul spaţios, situat la etaj, avea două ferestre spre Sado­vaia, iar a treia — aflată în spatele lui Rimski, care şedea la masa lui de lucru — dădea spre Grădina de vară a teatrului, unde erau instalate chioşcuri cu răcoritoare, tirul şi o estradă sub cerul liber. în afară de masa de scris, în cabinet se mai aflau: o măsuţă cu o carafă de apă pe ea, patru fotolii şi, în­tr-un colţ, o consolă cu macheta antediluviană şi prăfuită ca vai de ea a unui spectacol de revistă. Pe un perete atîrnau afişe vechi. Se înţelege de la sine că mai era acolo şi o casă de bani, nu prea mare, ponosită şi coşcovită, care se înălţa în stînga lui Rimski, lîngă masa de scris.

De dimineaţă, directorul financiar se afla într-o proastă dispoziţie, în timp ce Varionuha, dimpotrivă, era plin de în­sufleţire, activ şi deosebit de agitat. Nu găsea însă o canali­zare energiei sale.

Acum stătea ascuns în biroul directorului financiar, să nu dea cumva ochii cu amatorii de bilete de favoare, care-i otră­veau viaţa, mai cu seamă în zilele ce urmau după schimba­rea programului. Şi era tocmai o zi din acelea. îndată ce zbîr-nîia telefonul, Varionuha lua receptorul şi minţea:

— Cu cine? Cu Varionuha? Nu-i aici. A ieşit.

— Mai telefonează-i, te rog, încă o dată lui Lihodeev, îl rugă iritat Rimski.

— Dar nu-i acasă. L-am trimis pe Karpov pînă la el, nu e nimeni în tot apartamentul.

— Ptiu, drace! şuieră printre dinţi Rimski, ţăcănind la ma­şina de calculat.

Uşa se deschise şi un plasator al teatrului tîrî înăuntru un maldăr gros de afişe suplimentare proaspăt tipărite; pe o foaie de hîrtie verde cu litere roşii de o şchioapă era tipărit:

ASTĂZI ŞI ÎN FIECARE SEARĂ LA TEATRUL DE VARIETĂŢI, PESTE PROGRAM

PROFESORUL WOLAND

ŞEDINŢE DE MAGIE NEAGRĂ CU

DEZVĂLUIRI TOTALE

Depărtîndu-se cu cîţiva paşi de afişul pe care-l aruncase peste macheta din colţ, Varionuha îl admiră cît îl admiră şi porunci plasatorului să fie lipite numaidecît toate exemplarele.

— E bun... frapant! îşi dădu cu părerea Varionuha după plecarea plasatorului.

— în ce mă priveşte, îmi displace profund năzbîtia asta, mîrîi Rimski, aruncînd priviri furioase prin ochelarii cu ramă de baga, spre afişul cu pricina; şi, în general, mă mir cum de i s-a permis să prezinte aşa ceva.

— Nu, Grigori Danilovici, n-ai dreptate! Este o iniţiativă foarte subtilă. Tot hazul va fi dezvăluirea.

— Nu ştiu, nu ştiu, găsesc că nu are nici un haz... şi întot­deauna el trebuie să născocească ceva de felul ăsta!... Măcar să ni-l fi arătat pe magician! Tu l-ai văzut? De unde l-o fi pes­cuit, naiba ştie.

Se constată că nici Varionuha nu-l văzuse pe magician, în ajun, Steopa năvălise („ca un nebun", după expresia lui Rimski) în biroul directorului financiar, cu ciorna contrac­tului gata scrisă, dăduse dispoziţie ca textul să fie transcris numaidecît pe curat, iar lui Woland să i se achite banii. Ma­gicianul o ştersese, şi nimeni, în afară de Steopa, nu-l mai vă­zuse la faţă.

Rimski se uită la ceas — era două şi cinci; şi se înverşuna de-a binelea. Cum să nu te înverşunezi? Lihodeev telefonase pe la unsprezece, spunînd că va veni peste o jumătate de ceas, şi nu numai că nu venise la teatru, dar dispăruse şi de acasă.

— La mine treaba stă pe loc, aia e! mîrîia furios Rimski, arătînd cu degetul un munte de hîrtii nesemnate.

— Să nu fi nimerit ca Berlioz, sub tramvai! zise Varionuha, ţinînd la ureche receptorul în care răsunau nişte semnale joa­se, prelungite şi fără speranţă.

— Bine ar fi... zise printre dinţi Rimski, abia auzit.

în aceeaşi clipă, în cabinet intră o femeie cu jachetă de uni­formă, fustă neagră, cu şapcă pe cap şi pantofi sport în pi­cioare. Din geanta pe care o purta la brîu, femeia scoase un pătrăţel alb şi un caiet, întrebînd:

— Unde-i Varieteul? Aveţi un suprafulger. Semnaţi de primire.

Varionuha puse o înfloritură indescifrabilă în caietul fe­meii şi, îndată ce uşa se închise după ea, desfăcu pătrăţelul. Citi conţinutul, clipi din ochi şi întinse telegrama lui Rimski.

Avea următorul conţinut: „Ialta, Moscova Varietăţi Stop As­tăzi unsprezece treizeci miliţia judiciară prezentat şaten cămaşă de noapte pantaloni desculţ alienat recomandat Lihodeev director Varietăţi Stop Telegrafiaţi fulger Miliţia judiciară Ialta unde direc­tor Lihodeev Stop."

— Bonjur! exclamă Rimski, adăugind: încă o surpriză!

— Falsul Dimitrie! făcu haz de necaz Varionuha şi spuse în receptor: Telegraful? Cont Teatrul de varietăţi. Primiţi o

telegramă superfulger. Alo „Ialta Miliţia judiciară... Director Lihodeev aici Stop Director financiar Rimski"...

Fără să facă vreo legătură cu înştiinţarea privitoare la im­postorul din Ialta, Varionuha se apucă din nou să-l caute pe Lihodeev la telefon pretutindeni şi, bineînţeles, nu-l găsi.

Tocmai în momentul cînd Varionuha, ţinînd în mînă re­ceptorul, chibzuia unde să mai sune, îşi făcu apariţia femeia care adusese prima telegramă şi-i înmînă administratorului un nou pătrăţel. Despăturindu-l grăbit, Varionuha citi conţi­nutul şi scoase un fluierat.

— Ce mai e? întrebă Rimski, tresărind nervos.

Celălalt îi întinse în tăcere telegrama şi directorul finan­ciar citi: „Implor daţi crezare Stop Aruncat Ialta hipnoză Woland Stop Telegrafiaţi fulger Miliţia judiciară confirmarea identităţii Stop Lihodeev."

Stînd cap lîngă cap, cei doi recitiră telegrama, după care rămaseră tăcuţi, uitîndu-se unul la celălalt.

— Cetăţeni! se supără femeia. Iscăliţi de primire, şi după aceea tăceţi cît vreţi! Nu vedeţi că distribui telegrame fulger?

Cu ochii pironiţi pe telegramă, administratorul semnă strîmb în caietul femeii, şi aceasta dispăru după uşă.

— N-ai vorbit cu el la telefon pe la unsprezece şi ceva? începu administratorul în culmea uimirii.

— E caraghios ce spui! ţipă cu glas ascuţit Rimski. Am vorbit sau n-am vorbit, ce importanţă are? Cert este că nu poate fi el la ora asta la Ialta! E caraghios!

— E beat... zise Varionuha.

— Cine-i beat? sări Rimski, şi din nou tăcură, uitîndu-se unul la celălalt.

Nu exista nici un dubiu că cel care telegrafiase din Ialta era un impostor sau un nebun. Altceva era ciudat: de unde mistificatorul din Ialta îl cunoştea pe Woland, abia sosit în ajun la Moscova? De unde ştia el că Lihodeev ar avea vreo legătură cu Woland?

— „Hipnoză"... repetă Varionuha cuvîntul din telegramă. De unde ştie el de existenţa lui Woland? Clipi din ochi şi deo­dată ţipă pe un ton hotărît: Nu! E o aiureală!... O aiureală!

— Unde o fi tras el, acest Woland, lua-l-ar dracu să-l ia? se interesă Rimski.

Varionuha ceru agenţia „Inturist" şi, spre profunda mirare a lui Rimski, îl înştiinţa că Woland a tras la locuinţa lui Liho­deev. Varionuha formă după aceea numărul de telefon al lui Lihodeev şi rămase îndelung să asculte semnalele joase din receptor. Printre aceste semnale, de undeva de departe, ră­sună un glas apăsat şi sumbru, care cînta: „Refugiul meu sînt stîncile golaşe..." şi Varionuha îşi zise că în reţeaua telefonică irupsese cumva un glas de la radiodifuziune.

— Acasă la el nu răspunde nimeni, zise Varionuha, pu-nînd receptorul în furcă, sau să mai încerc...

Nu termină fraza. în uşă se ivi aceeaşi telegrafistă şi amîn-doi, atît Rimski cît şi Varionuha, se ridicară în întîmpinarea ei. Femeia scoase din geantă o fiţuică, de data aceasta nu albă, ci închisă la culoare.

— Devine interesant, strecură printre dinţi Varionuha, pe-trecînd-o pe telegrafistă care se îndepărtase grăbită.

Rimski puse cel dintîi stăpînire pe misivă.

Pe fondul întunecat al hîrtiei fotografice se reliefau limpede rîndurile scrise de mînă:

„Dovadă scrisul meu semnătura mea confirmaţi telegrafic ful­ger Stop Puneţi Woland observaţie secretă Stop Lihodeev."

In decurs de douăzeci de ani de activitate în sectorul tea­tral, Varionuha văzuse de toate, dar aici simţi că mintea i se înceţoşează şi nu izbuti să articuleze nimic, în afară de expre­sia banală şi stupidă pe deasupra:

— Nu se poate!

Rimski reacţiona altfel. Se ridică, deschise uşa şi răcni, adresîndu-se curierei care şedea pe un taburet:

— Nu dai drumul la nimeni decît la poştaşi! După care încuie uşa cu cheia.

Scoase apoi din sertarul mesei un maldăr de hîrtii şi începu să confrunte literele groase, înclinate spre stînga, ale fotogra­mei cu cele din rezoluţiile lui Steopa şi iscăliturile sale cu în­florituri în spirală. Varionuha stătea aproape culcat peste masă, şi Rimski îi simţi răsuflarea dogoritoare lîngă obrazul său.

— Este scrisul lui, declară, în cele din urmă, convins, di­rectorul financiar, iar Varionuha repetă, ca un ecou:

— Al lui.

Uitîndu-se cu atenţie la Rimski, administratorul fu izbit de cît se schimbase la faţă. Directorul financiar, slab şi aşa, se uscase parcă şi mai mult şi chiar îmbătrînise, iar ochii săi, încadraţi în rama de baga, îşi pierduseră obişnuita expresie răutăcioasă, reflectînd acum nu numai neliniştea, d şi tristeţea.

Varionuha procedă întocmai cum procedează omul în cli­pele de profundă uimire. Dădu o goană prin cabinet, de vreo două ori îşi avîntă braţele spre tavan, ca răstignit, bău un pa­har de apă — cam gălbuie — din carafă, exclamînd întruna:

— Nu pricep! Nu pricep! Nu pri-cep!

Rimski se uita pe fereastră şi se gîndea la ceva cu încordare. Situaţia directorului financiar era foarte complicată. Se cerea ca, pe loc, fără să se urnească din acest cabinet, să găsească explicaţii obişnuite, fireşti pentru nişte fenomene neobiş­nuite.

Cu ochii mijiţi, directorul şi-l închipui pe Steopa în cămaşă de noapte, desculţ, suindu-se astăzi, pe la ora unsprezece şi jumătate, într-un avion ultrarapid, şi apoi, tot pe el, şi tot pe la unsprezece şi jumătate, stînd în ciorapi pe aeroportul din Ialta... A dracului poveste!

Poate că astăzi, altcineva, şi nu Steopa, vorbise cu el la telefon din apartamentul acestuia? Ba era Steopa! Să nu re­cunoască el glasul lui Steopa? Şi chiar dacă astăzi n-ar fi fost Steopa la telefon, ieri pe înserat, venise din cabinetul său, chiar în acest birou, cu contractul acela idiot, enervîndu-l pe Rimski prin superficialitatea lui. Cum a putut să plece cu trenul sau cu avionul, fără să sufle o vorbă la teatru? Chiar de-ar fi ple­cat în ajun — n-ar fi fost la Ialta astăzi la amiază. Sau poate totuşi ar fi ajuns?

— Cîţi kilometri sînt pînă la Ialta? întrebă Rimski. Varionuha se opri din alergat şi zbieră:

— M-am gîndit! M-am gîndit şi eu! Pînă la Sevastopol, sînt vreo mie cinci sute de kilometri pe calea ferată, mai pune şi vreo optzeci de kilometri pînă la Ialta! Pe calea aerului, desigur, e mai scurt drumul.

— Hm... Da... Nici nu poate fi vorba de tren... Atunci ce poate fi? Un avion de vînătoare? Dar cine îl lasă pe Steopa desculţ într-un avion de vînătoare, şi de unde avionul?... Şi pentru ce? S-o fi descălţat, poate, după ce a ajuns la Ialta!

Dar şi asta: pentru ce? Şi apoi, nici încălţat nu l-ar lăsa nimeni să se suie într-un avion de vînătoare! De altfel, ce are a face aici avionul de vînătoare?! Doar e scris negru pe alb că s-a prezentat la miliţia judiciară la ora unsprezece şi jumătate, şi vorbise la telefon din Moscova... o clipă, Rimski revăzu cu ochii minţii cadranul ceasului său.

Căuta să-şi amintească unde erau acele... Nemaipome­nit! Telefonase la unsprezece şi douăzeci.

Cum vine asta? Dacă am presupune că, imediat după con­vorbirea lor, Steopa s-a repezit la aeroport, a ajuns acolo în cinci minute, să zicem (ceea ce, în treacăt fie spus, de aseme­nea este imposibil), reiese că avionul, decolînd în aceeaşi se­cundă, a parcurs în cinci minute peste o mie de kilometri. în­seamnă că avionul zboară cu o viteză de douăsprezece mii de kilometri pe oră... Exclus! Aşadar, Steopa nu-i la Ialta!

Ce rămîne? Hipnoza? Nu există nici un fel de hipnoză pe lume, care să arunce omul la vreo mie de kilometri de locul unde se află. Va să zică, i se năzare lui că e la Ialta? Lui, poate, i se năzare, dar atunci şi miliţiei judiciare din Ialta i se nă­zare? Nu, să-mi fie cu iertare, aşa ceva e imposibil! Bine, dar ei telegrafiază de acolo, din Ialta.

Chipul directorului financiar era de-a dreptul înspăimîn-tător. De afară, cineva trăgea de clanţă, o răsucea şi se auzea glasul curierei strigînd disperată:

— Nu e voie! Nu dau drumul! Nici moartă! E şedinţă! Rimski făcu o sforţare să se stăpînească, luă receptorul

şi ceru:

— O convorbire urgentă cu Ialta, vă rog. „Inteligent!" gîndi administratorul. Convorbirea cu Ialta

nu avu însă loc. Rimski puse receptorul în furcă:

— Ca un făcut, e întreruptă linia!

Se vede că defectarea liniei îl mîhnise profund, punîndu-l chiar pe gînduri. După un timp, puse din nou mîna pe tele­fon, notînd cu cealaltă ceea ce spunea în receptor:

— Primiţi o telegramă suprafulger. Varietăţi. Da, Ialta. Miliţia judiciară. Da? „Astăzi ora unsprezece jumătate Lihodeev vorbit mine Moscova Stop După asta nu s-a prezentat serviciu nu putem da de el la telefon Stop Confirm scrisul Stop Iau măsuri punere observaţie artistul indicat Stop Director financiar Rimski."

„Foarte inteligent!" gîndi Varionuha, dar nu apucă să-şi încheie gîndul, cînd prin cap îi trecu altceva: „E o prostie! Nu poate fi la Ialta!"

între timp, Rimski, după ce împături cu grijă şi strînse lao­laltă toate telegramele primite, precum şi copia telegramei lui, puse teancul într-un plic, îl lipi, scrise pe plic cîteva cu­vinte, şi-l înmînă administratorului.

— Ivan Savelievid, neîntîrziat. Du-l tu personal. Să cerce­teze cei de acolo.

„Da, ăsta, într-adevăr, e un pas inteligent!" gîndi Vario­nuha, vîrînd plicul în servietă. Apoi, pentru orice eventuali­tate, mai formă o dată numărul lui Steopa de acasă, ascultă şi, deodată, începu să facă cu ochiul şi să se scălîmbăie încîn-tat. Privindu-l, Rimski îşi lungi gîtul.

— Aş putea vorbi cu artistul Woland? întrebă mieros Va­rionuha.

— Domnia-sa e ocupat, răspunse un, glas spart, dar cine întreabă?

— Varionuha, administratorul Teatrului de varietăţi.

— Ivan Savelievid? strigă omul încîntat. Mă bucur gro­zav să vă aud glasul! Cum vă simţiţi? Ce mai faceţi?

Merci, îi mulţumi uluit administratorul, dar cu cine vorbesc, vă rog?

— Asistentul, sînt asistentul şi translatorul domniei-sale; Koroviev e numele meu! turuia omul. Sînt la dispoziţia dum­neavoastră, scumpul meu Ivan Savelievici! Dispuneţi de mine cum veţi găsi de cuviinţă. Aşadar, cu ce vă pot fi util?

— Scuzaţi, vă rog... aş vrea să ştiu, Stepan Bogdanovici Lihodeev este acasă?

— Nu e! Regret! Nu-i acasă! urlă receptorul. A plecat!

— Unde a plecat?

— Prin împrejurimile oraşului, să se plimbe cu maşina.

— Ce... cum?Săseplim... be... cuma... şina?... Şi cînd se întoarce?

— A zis: iau puţin aer şi mă întorc...

— Aşa... făcu Varionuha, descumpănit, merci. Fiţi bun, transmiteţi-i domnului Woland că reprezentaţia domniei-sale are loc în astă-seară, în partea a treia a programului.

— Da, vă rog. Cum să nu. îi transmit neapărat. Urgent. Negreşit. Sigur că da, se auzi sacadat în receptor.

— Toate cele bune, zise mirat în continuare Varionuha.

— Vă rog să primiţi, auzi el în receptor, cele mai bune, cele mai calde salutări şi urări! Succes! Reuşită! Fericire de­plină! Numai bine!

— Sigur că da! Nu ţi-am spus eu! vocifera administrato­rul. Ce Ialta! S-a dus în împrejurimile oraşului!

— Ei, dacă-i aşa, zise, pălind de mînie, directorul finan­ciar, e într-adevăr o porcărie fără seamăn!

Deodată administratorul sări în sus şi ţipă atît de tare, în-cît îl făcu pe Rimski să tresară:

— Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte! La Puşkino s-a deschis o zahana „Ialta". Totul e limpede! S-a dus acolo, s-a pilit şi acum telegrafiază de la „Ialta".

— Ei, asta întrece orice măsură, replică Rimski. Obrazul îi zvîcni, iar în ochi îi ardea o ură autentică, grea. Ei, o să-l coste scump plimbarea asta!... Se poticni deodată şi adău­gă cam şovăielnic: Bine, dar cum de miliţia judiciară a...

— Aiurea! îs trucuri de-ale lui, îl întrerupse administra­torul expansiv şi-l întrebă: plicul să-l duc?

— Neapărat, răspunse Rimski.

Din nou se deschise uşa şi iată aceeaşi factoriţă... „Ea e!" gîndi abătut Rimski. Şi amîndoi se ridicară s-o întîmpine.

De data aceasta, telegrama suna aşa:

„Mulţumesc confirmare, urgent cinci sute Miliţia judiciară pen­tru subsemnatul Stop Mîine plec avion Moscova Stop Lihodeev."

— A înnebunit, zise cu voce stinsă Varionuha.

în timpul acesta, Rimski făcu să zăngăne cheia, scoase din sertarul safeului nişte bani, numără cinci sute de ruble, sună, înmînă banii curierului şi-l trimise la telegraf.

— Iartă-mă, Grigori Danilovici, zise Varionuha — nu-i venea să creadă ceea ce vedea —, dar am impresia că degeaba trimiţi banii ăştia.

— Or să se întoarcă înapoi, replică încet celălalt, iar el o să dea socoteală pentru picnicul ăsta. Şi adăugă, arătîndu-i lui Varionuha servieta: Du-te, Ivan Savelievici, nu tărăgăna...

Si Varionuha ieşi iute din cabinet.

Coborî la parter, zări o coadă nesfîrşită la casă, află de la casieriţă că se aşteaptă ca peste un ceas toate biletele să fie vîndute, întrucît, de cînd se pusese afişul anunţînd progra­mul suplimentar, publicul năvălise în neştire; îi dădu dispo­ziţie să mai pitească din bilete, să pună deoparte 30 de bu­căţi, locurile cele mai bune în loji şi stal, o zbughi din casa de bilete, reuşi din mers să scape de amatorii sîcîitori de bilete de favoare şi se strecură în biroul lui mititel să-şi ia şapca. Tocmai în clipa aceea ţîrîi telefonul.

— Da! strigă Varionuha.

— Ivan Savelievici? se informă în receptor o voce fonfăită şi respingătoare.

— Nu-i la teatru! strigă Varionuha, dar individul din re­ceptor nu se dădu bătut.

— Nu face pe nebunul, Ivan Savelievici, mai bine ascultă. Nu duce telegramele nicăieri şi nu le arăta nimănui.

— Cine-i la telefon? vocifera Varionuha. încetează, cetă-ţene, cu glumele astea! Vei fi îndată descoperit. De la ce nu­măr vorbeşti?

— Varionuha, urmă acelaşi glas respingător. îţi vorbesc ruseşte, nu înţelegi? Nu duce nicăieri telegramele!

— A, nu vrei să te astîmperi? urmă administratorul tur-bînd de furie. Ia vezi! Ai să plăteşti pentru asta!

Mai strigă ceva în receptor ameninţîndu-l pe individ, dar amuţi simţind că nu mai e nimeni pe fir.

Biroul strîmt începu să se cufunde cam prea devreme în întuneric. Varionuha ieşi în goana mare, trînti uşa şi, printr-o ieşire laterală, se îndreptă spre Grădina de vară.

Administratorul era tulburat şi plin de energie. în urma telefonului neobrăzat, nu se îndoia de faptul că o bandă de huligani pusese la cale toate glumele astea de prost-gust şi că ele au o legătură cu dispariţia lui Lihodeev. Dorinţa de a-i demasca pe mişei îl sufoca, şi, oricît ar părea de ciudat, pre­simţea ceva plăcut, savurînd dinainte o voluptate neştiută. Aşa se întîmplă cînd omul aspiră să devină centrul atenţiei, să facă într-un anumit loc nişte comunicări senzaţionale.

în grădină, vîntul suflă drept în faţa administratorului, îi aruncă nisip în ochi, barîndu-i parcă drumul, prevenindu-l. La etaj se trînti o fereastră cu atîta putere, încît geamurile erau

să zboare ţăndări. Vîrfurile arţarilor şi ale teilor foşniră cu­prinse parcă de alarmă. Afară se întunecase şi se răcorise. Administratorul se frecă la ochi şi văzu tîrîndu-se deasupra Moscovei, jos de tot, un nor de ploaie mătăhălos, galben pe o parte. Undeva în zare, cerul mîrîi surd şi gros.

Oricît de mult se grăbea Varionuha, o dorinţă de nestă­vilit îl atrase pentru o clipă în W.C.-ul de vară, să controleze din mers dacă electricianul montase plasa la bec.

Trecînd pe lîngă standul de tir, Varionuha nimeri într-un desiş de liliac, unde se lăfăia construcţia albastră a W.C.-ului. Electricianul se dovedise a fi om de cuvînt; becul din W.C.-ul pentru bărbaţi era prins într-o plasă metalică, însă pe admi­nistrator îl întrista faptul că pînă şi în întunericul acela pre­vestitor de furtună se putea vedea că pereţii fuseseră mîzgă-liţi cu creion şi cărbune.

— Ei, ce înseamnă a... începu administratorul, cînd, deo­dată, auzi în spatele lui un glas, ca de motan, torcînd:

— Dumneavoastră sînteţi, Ivan Savelievici? Varionuha tresări, întoarse capul şi văzu în faţa sa un gră­san scund, după cum i se păru, cu o mutră de motan.

— Da, eu sînt, răspunse ostil Varionuha.

— îmi pare foarte, foarte bine, zise grăsanul motaniform, cu glas piţigăiat şi, brusc, făcîndu-şi vînt, îl pocni pe Vario­nuha peste ureche cu atîta putere, încît şapca zbură de pe capul administratorului şi dispăru fără urmă în orificiul W.C.-ului.

Lovitura dată de grăsan făcu să se reverse pentru o clipă în încăperea W.C.-ului o lumină tremurătoare, iar cerul răs­punse cu un bubuit puternic. Apoi lumina aceea mai scînteie o dată şi în faţa administratorului apăru un al doilea individ mărunţel, dar cu umeri de atlet, cu părul roşu ca para focu­lui, cu albeaţă la un ochi şi un singur colţ în gură... Acesta, fiind, se vede, stîngaci, îl pocni pe administrator peste cea­laltă ureche. Din nou bubui cerul drept răspuns, şi peste aco­perişul de lemn al W.C.-ului începu să răpăie ploaia.

— Ce doriţi, tov... şopti administratorul, înnebunit, dar, dîndu-şi în cele din urmă seama că cuvîntul „tovarăşi" nu li se potriveşte defel bandiţilor care atacă un om într-un W.C. public, horeai: cetă... se gîndi că nici acest cuvînt nu-i de ei, şi primi o a treia lovitură, nu ştiu nici el de la care din doi, dar atît de cumplită, încît sîngele îi ţîşni din nas peste cămaşă.

— Ce ai în servietă, parazitule? strigă strident cel care se­măna cu un motan. Telegramele? N-ai fost avertizat la tele­fon să nu le duci nicăieri? te întreb.

— Am fost averti... zat... zat... se bîlbîi administratorul.

— Şi tu te-ai grăbit să le duci? Dă-ncoace servieta, netreb­nicule! îl luă în primire al doilea — glasul fonfăit de la tele­fon —, smulgînd din mîinile tremurătoare ale lui Varionuha servieta cu telegramele.

Cei doi îl apucară pe Varionuha de braţe şi-l tîrîră afară din grădină, pornind cu el în galop pe Sadovaia. Furtuna se dezlănţuise năprasnică, şuvoaiele de apă se prăvăleau urlînd şi vuind în gurile de canal, pretutindeni se umflau ridicîndu-se adevărate talazuri; de pe acoperişuri ploaia se revărsa peste burlane şi streşini, din curţi alergau torente înspumate. Nici un suflet viu nu rămăsese pe Sadovaia şi n-avea cine să-i sară în ajutor lui Ivan Savelievici, să-l scape. Sărind peste şuvoa­iele tulburi, luminaţi în răstimpuri de fulgere, bandiţii îl tîrîră într-o secundă pe administratorul, aproape sfîrşit, pînă la casa cu nr. 302 bis, se năpustiră cu el pe poarta boltită, unde stă­teau lipite de zid două femei desculţe, care-şi ţineau ciorapii şi pantofii în mîini. Apoi, ticăloşii se repeziră pe scara a 6-a şi Varionuha, gata să-şi iasă definitiv din minţi, fu urcat pînă la etajul patru şi aruncat pe podea, în vestiarul cam întune­cat, pe care-l cunoştea perfect, din apartamentul lui Stepan Lihodeev.

Apoi cei doi tîlhari pieriră, iar în locul lor răsări o jună roşcată, goală-puşcă, cu ochii scînteind fosforescent.

Varionuha înţelese că ăsta era lucrul cel mai cumplit din toate cîte i se întîmplaseră pînă atunci şi, gemînd, se retrase la perete. Juna se apropie, se lipi de administrator, şi-şi aşeză palmele pe umerii săi. Părul lui Varionuha se ridică măciucă; chiar şi prin pînza rece şi udă a cămăşii simţi cum palmele acestea sînt şi mai reci, că sînt reci ca gheaţa.

— Lasă-mă să te sărut, zise roşcata duios şi, lîngă ochii lui, Varionuha văzu ochii ei scînteietori; leşină pe loc fără să mai simtă gustul sărutării.