Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 11. Dedublarea lui Ivan
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Pe malul celălalt al rîului, pădurea, luminată cu un ceas mai devreme de razele soarelui de mai, se înnegura, se şterse şi se destramă.

în spatele ferestrei apa se prăvălea ca un val neîntrerupt. In înalturi, scăpărau întruna fulgerele, asemenea unor fila­mente incandescente, cerul se despica; în camera bolnavului se prelingea o lumină tremurată, înfricoşătoare.

Ivan plîngea încetişor, stînd în pat şi privind rîul tulbure ce clocotea cu bulbuci. La fiecare bubuit de tunet, poetul sco­tea un ţipăt jalnic şi-şi acoperea faţa cu mîinile. Pe podea ză­ceau foile scrise de mîna lui. Le împrăştiase vîntul ce năvă­lise în odaie înainte de a se dezlănţui furtuna.

încercările poetului de a compune o declaraţie cu privire la fiorosul consultant se dovediră cu totul infructuoase. în­dată ce Praskovia Feodorovna, sora cea grasă, i-a înmînat un vîrf de creion şi hîrtie, poetul şi-a frecat mîinile cu aerul omu­lui preocupat şi şi-a făcut loc la măsuţă. începutul misivei se dovedi destul de vioi:

„Către Miliţie. Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, membru al Massolit-ului. Declaraţie. Aseară am mers împreună cu ră­posatul M.A. Berlioz la Patriarşie prudî.

Aici poetul se încurcă, mai cu seamă din cauza cuvîntului „răposatul". Din capul locului ieşea o aiureală: cum se poate una ca asta? — „am mers împreună cu răposatul"! Morţii nu circulă! Mai ştii, te pomeneşti că o să mă ia drept nebun!

Gîndind astfel, Ivan Nikolaevici se apucă să îndrepte cele scrise: „Cu M.A. Berlioz, ulterior răposat..." Nici textul aces­ta nu-l satisfăcu. A trebuit să redacteze o a treia variantă, care se dovedi însă mai slabă decît primele două: „cu Berlioz, care a nimerit sub tramvai..."; aici se mai băgă pe fir şi compo­zitorul acela neştiut de nimeni, tizul lui Berlioz, şi a trebuit să adauge: „nu compozitorul..."

După ce se chinui cu cei doi Berliozi, Ivan şterse tot ce aşternuse pe hîrtie şi hotărî să înceapă din capul locului cu ceva foarte tare, pentru a atrage numaidecît atenţia cititorului, şi scrise cum a văzut motanul urcîndu-se în tramvai, apoi însă se întoarse la episodul cu capul retezat. Capul şi prezicerea consultantului îl aduseră cu gîndul la Pilat din Pont şi, ca textul să sune mai convingător, Ivan hotărî să expună poves­tirea despre procurator, integral, descriind totul din clipa în care acesta, înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sînge-rie, ieşise sub colonada palatului lui Irod.

Ivan lucra sîrguincios, ştergînd uneori cele scrise, intro-ducînd cuvinte noi; încercă chiar să-l deseneze pe Pilat din Pont, iar după aceea pe motan stînd pe labele dinapoi. Dar nici desenele nu i-au fost de nici un ajutor, şi, cu cît avansa, cu atît mai încîlcit şi mai de neînţeles suna declaraţia poetului. Atunci cînd se stîrni vîntul, şi cînd, mînat de departe, se ivi norul acela înspăimîntător cu marginile învolburate, care învălui pădurea, Ivan se simţi sleit de puteri, neputincios să vină de hac declaraţiei, şi, lăsînd să zacă pe podea, fără să le strîngă, filele împrăştiate în toate părţile, izbucni încetişor într-un plîns amarnic. Praskovia Feodorovna, felceriţa bla­jină, intră la poet în timpul furtunii; femeia se arătă îngrijo­rată văzîndu-l că plînge, trase storurile, ca fulgerele să nu-l sperie pe bolnav, ridică filele împrăştiate şi, cu ele în mînă, fugi să aducă un medic.

Acesta veni, îi făcu lui Ivan o injecţie în braţ, asigurîndu-l că nu va mai plînge, că totul are să treacă, are să se schimbe şi are să uite.

Medicul avu dreptate. Nu trecu mult şi pădurea de peste rîu îşi recapătă faţa ei de totdeauna. Se profila limpede, co­pac lîngă copac, sub cerul din nou senin, iar rîul se domolise. Starea de nelinişte şi melancolie începu să-l părăsească pe Ivan, îndată după injecţie, şi acum poetul stătea întins, liniş­tit, privind curcubeul arcuit pe bolta albastră.

Rămase aşa pînă seara, şi nici nu văzu cum pierise curcu­beul, cum se mohorîse şi se decolorase cerul, cum se întu­necase pădurea.

După ce bău o cană cu lapte cald, se întinse iar şi se miră singur cît de mult i se schimbase firul gîndurilor. Se estom­pase amintirea motanului afurisit, nu-l mai înspăimînta capul retezat, şi, mutîndu-şi gîndul de la el, Ivan începu să raţio­neze că, de fapt, în clinică nu-i deloc rău, că Stravinski este o minte şi o celebritate, şi că e extrem de plăcut să ai de-a face cu el. Pe deasupra, aerul serii e răcoros şi dulce după furtună.

Casa durerii aţipea. Pe coridoarele învăluite în tăcere se stinseseră becurile lăptoase şi, în locul lor, conform progra­mului statornicit, se aprinseră nişte veioze discrete, albastre, şi tot mai rar răsunau după uşă paşii mărunţi, precauţi, ai felceriţelor, pe mocheta de cauciuc a coridoarelor.

Acum Ivan stătea întins într-o stare de plăcută moleşeală, aruncînd priviri cînd spre becul ce-şi revărsa de sub tavan lumina estompată de un abajur, cînd spre luna ce se ivea de după pădurea întunecată, şi conversa cu el însuşi.

— De ce, la drept vorbind, m-a tulburat în aşa hal faptul că Berlioz a nimerit sub tramvai? raţiona poetul. La urma urmei, ducă-se pe pustii! Nu mi-a fost nici frate, nici prieten, dacă e să fim drepţi. Dacă e să scormonim bine lucrurile, re­iese că, de fapt, nici nu-l cunoşteam ca lumea pe răposat! Păi da, ce ştiam eu despre el? Nimic, decît că era chel şi teribil de elocvent. Mai departe, cetăţeni, îşi urmă discursul Ivan, adresîndu-se nu se ştie cui, iată ce trebuie să analizăm: ce m-a apucat, spuneţi-mi şi mie, de m-am înverşunat aşa împotri­va acelui consultant enigmatic, magician şi profesor cu unul dintre ochi negru şi gol? La ce bun toată acea urmărire stu­pidă? De ce l-am fugărit, numai cu izmenele pe mine, cu lu­minarea în mînă, iar apoi de ce toată aiureala aceea din res­taurant?

— Ia, te rog! Ia! zise deodată undeva, înlăuntrul său, sau la urechea lui, Ivan cel de altădată. Că Berlioz o să moară cu capul retezat, el a ştiut-o dinainte! Şi-atunci, cum să nu mă tulbur?

— Ce să vorbim, tovarăşi! obiectă Ivan cel nou, la spusele celuilalt. Pînă şi un copil înţelege că aici nu e lucru curat. Este sută la sută un personaj misterios, ieşit din comun! Păi ăsta e lucrul cel mai interesant. Omul l-a cunoscut personal pe Pi­lat din Pont, mai vreţi ceva, că trebuie altceva mai palpitant? Şi, în loc de gălăgia atît de prostească, pe care am stîrnit-o la Patriarşie prudî, n-ar fi fost mai inteligent să-l întreb politicos ce s-a întîmplat mai departe cu Pilat şi cu arestatul acela, Ha-Nozri?

Şi eu m-am apucat de dracu ştie ce! Ce să spun, întîm-plare din cale-afară de importantă — l-a călcat tramvaiul pe redactorul-şef al unei reviste! N-o să mai apară revista din cauza asta, sau ce, mă rog? Ce să-i faci? Omul e muritor, şi, după cum s-a spus pe bună dreptate, subit muritor. Ei, să-i fie ţărîna uşoară! Ei, şi-o să vină un alt redactor-şef, şi poate chiar mai elocvent decît predecesorul lui!

După ce moţăi un timp, noul Ivan îl întrebă veninos pe cel vechi:

— în cazul acesta cine sînt eu, la urma urmei?

— Un nătărău! răspunse distinct, de undeva, o voce de bas, care nu era a nici unuia din Ivani şi care semăna grozav cu vocea groasă a consultantului.

Ivan nu se simţi ofensat pentru epitet; dimpotrivă, plăcut surprins la auzul acestui calificativ, zîmbi şi aţipi liniştit. Som­nul se furişa spre poet, i se şi năzărise un palmier ce se înălţa proptit într-un picior gigantic, trecuse prin faţa lui motanul, dar nu era deloc furios, ci vesel; într-un cuvînt, somnul era gata-gata să-l fure de-a binelea pe Ivan, cînd, deodată, grila­jul uşii se dădu la o parte fără zgomot şi în balcon răsări o siluetă tainică; ferindu-se de lumina lunii, îl ameninţă pe poet cu degetul.

Fără pic de teamă, Ivan se săltă în pat şi zări pe balcon un bărbat. Acesta, ducîndu-şi degetul la buze, şopti:

— S-s-s-t!...