Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 13. Apariţia eroului
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Aşadar, necunoscutul îl ameninţase pe Ivan cu degetul, şoptindu-i „S-s-s-t!"...

Poetul îşi lăsă picioarele pe podea şi-şi încorda privirea. Pe uşa dinspre balcon îşi băgă capul cu fereală un bărbat de vreo treizeci şi opt de ani, brunet, cu obrajii raşi, cu nasul as­cuţit şi ochii plini de nelinişte. O şuviţă de păr îi căzuse pe frunte.

încredinţîndu-se că Ivan e singur şi trăgînd cu urechea la sunetele din jur, misteriosul vizitator prinse curaj şi intră în cameră. Atunci Ivan observă că şi necunoscutul era îmbră­cat cu haine de spital. Purta pijama, papuci pe piciorul gol, iar pe umeri, un halat cafeniu.

Nou-venitul îi făcu lui Ivan cu ochiul, ascunse în buzunar o legătură de chei, apoi întrebă dacă se poate aşeza şi, pri­mind un răspuns afirmativ, se instala în fotoliu.

— Cum ai nimerit aici? îl întrebă Ivan, în şoaptă, supu-nîndu-se degetului uscăţiv care-l avertiza. Grilajele dinspre balcon nu sînt încuiate cu lacăt?

— Da, sînt încuiate, încuviinţă oaspetele; însă Praskovia Feodorovna, o fiinţă tare cumsecade, e, din păcate, distrată. Cu o lună în urmă i-am şterpelit o legătură de chei, şi în fe­lul acesta pot să ies în balconul comun, care se întinde ca un brîu pe tot etajul, şi să mai vizitez din cînd în cînd cîte un vecin.

— De vreme ce poţi ieşi în balcon, rezultă că poţi să şi fugi de aici; sau e prea sus? se interesă Ivan.

— Nu, răspunse hotărît oaspetele, nu pot să fug de aici, nu pentru că ar fi prea sus, ci pentru că nu am unde. Făcu o pauză, apoi adăugă: Aşadar, stăm închişi?

— Stăm, îi răspunse în ton Ivan, uitîndu-se cu atenţie în ochii nou-venitului, căprui şi fără astîmpăr.

— Da... zise oaspetele, neliniştindu-se, sper însă că nu eşti nebun furios? Pentru că, ştii, nu pot îndura gălăgia, vîn-zoleala, folosirea forţei şi alte lucruri de felul ăsta. Urăsc, în­deosebi, ţipetele omeneşti, indiferent dacă exprimă suferinţă, furie sau alte simţăminte. Linişteşte-mă, te rog, spune-mi, aşa-i că nu eşti nebun furios?

— Aseară, la restaurant, l-am pocnit pe unul peste bot, mărturisi cu curaj poetul înviorat.

— Pe ce motiv? întrebă sever oaspetele.

— Păi, ca să fiu sincer, fără nici un motiv, îi răspunse, stîn-jenit, Ivan.

— E ruşinos, îl mustră oaspetele, adăugind: Şi apoi ia seama cum te exprimi: „l-am pocnit peste bot"... Despre om nu se poate spune sigur ce are: bot sau faţă. Eu însă cred că are faţă. Aşa că, să ştii, cu pumnii nu... Să te laşi de treburi d-astea şi pentru totdeauna.

După ce-l muştrului astfel pe Ivan, oaspetele se informă:

— Profesia dumitale?

—- Poet, mărturisi cam în silă Ivan. Vizitatorul se întrista.

— Oh! ce ghinion pe capul meu! exclamă el, dar, dîndu-şi seama că făcuse o gafă, îşi ceru scuze, şi întrebă: care-i numele dumitale?

— Bezdomnîi.

— Eh, eh... zise oaspetele, strîmbîndu-se.

— Nu-ţi plac versurile mele? îl întrebă curios Ivan.

— Nu-mi plac nici de frică.

— Ce anume ai citit?

— N-am citit nici un vers de-al dumitale! exclamă nervos vizitatorul.

— Atunci de ce vorbeşti aşa?

— Mare lucru! Parcă n-aş fi citit alte versuri! Deşi, poate că printr-o... minune...? Bine, sînt gata să le accept. Spune, sînt frumoase versurile pe care le-ai scris?

— Oribile! rosti deodată sincer şi neînfricat Ivan.

— Să nu mai scrii! făcu rugător vizitatorul.

— Promit şi jur! făgădui solemn poetul.

întăriră jurămîntul cu o strîngere de mînă, dar, tocmai în clipa aceea, din coridor se auziră nişte paşi domoli şi glasuri.

— S-s-t! şopti oaspetele şi sări în balcon, închizînd uşa cu grilaj.

In rezervă îşi băgă capul Praskovia Feodorovna, îl întrebă pe Ivan cum se simte şi dacă vrea să doarmă cu lumina aprin­să ori stinsă. Acesta o rugă să lase lumina aprinsă şi Prasko­via Feodorovna se retrase urîndu-i noapte bună. Cînd totul se linişti, din balcon se reîntoarse oaspetele.

Acesta îi comunică în şoaptă lui Ivan că în rezerva 119 a fost adus unul nou, un grăsan cu faţa stacojie, care bom­băne tot timpul despre nu se ştie ce valută ascunsă în canalul de ventilaţie şi care se jură că la ei, pe Sadovaia, s-a instalat necuratul.

— îl înjură pe Puşkin de toţi sfinţii şi urlă întruna: „Ku-rolesov, bis, bis!" povesti oaspetele, cutremurîndu-se înspăi-mîntat. Dar apoi se linişti, se instala din nou în fotoliu şi zise: De altfel, să-l lăsăm în plata Domnului, şi, reluînd firul discu­ţiei întrerupte, întrebă: Aşadar, din ce cauză ai nimerit aici?

— Din cauza lui Pilat din Pont, răspunse Ivan aruncînd o privire mohorîtă în podea.

— Cum?! strigă oaspetele, uitînd de orice prudenţă şi as-tupîndu-şi în clipa următoare gura cu mîna. Ce coincidenţă extraordinară! Te implor să-mi povesteşti! Te implor!

Căpătînd, fără vreun motiv anume, încredere în necunos­cut, la început poticnindu-se şi fîstîcindu-se, apoi mai cu în­drăzneală, îvan se apucă să-i istorisească întîmplarea din ajun, de la Patriarşie prudî. Da, misteriosul hoţ de chei era pentru Ivan Nikolaevici un auditor ideal. Oaspetele nu-l socotea ne­bun; părea foarte interesat de istorisirea poetului şi, tot ascul-tînd, pînă la urmă se entuziasma la culme. îl întrerupea me­reu pe Ivan cu exclamaţii:

— Şi, şi, mai departe? Te rog din suflet, mai departe! Dar, pentru Dumnezeu, punct cu punct!

Ivan nu lăsa nimic deoparte, ba chiar îi venea mai uşor să povestească aşa; treptat, treptat, ajunse la scena cînd, înfă­şurat într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, Pilat din Pont ieşise în balcon.

Oaspetele îşi împreună mîinile ca pentru rugăciune, şop­tind:

— O, cum am ghicit! O, cum am ghicit totul! Descrierea morţii îngrozitoare a lui Berlioz necunoscutul

o întîmpină cu o observaţie enigmatică, în timp ce ochii îi scă­părau de ură:

— De un singur lucru îmi pare rău, că în locul lui Berlioz nu a fost criticul Latunski sau literatul Mstislav Lavrovici; şi exclamă apoi frenetic, tot în şoaptă: Mai departe!

Motanul care voise să-şi plătească biletul de tramvai îl amu­ză grozav pe oaspete; se înăbuşea de un rîs mut, uitîndu-se la Ivan, care, surescitat de succesul povestirii sale, sarea, ghe­muit, imitînd motanul cu grivna sub mustaţă.

în cele din urmă, după ce povesti întîmplarea de la „Casa Griboedov", întristat şi întunecat la chip, Ivan încheie:

— Şi uite aşa am ajuns aici.

Oaspetele îşi puse mîna cu simpatie pe umărul bietului poet, vorbind astfel:

— Nefericit poet! Dar numai dumneata singur, dragul meu, eşti vinovat, ţi-ai făcut-o cu mîna dumitale. Nu trebuia să te porţi cu el atît de familiar şi oarecum chiar obraznic. Iată răsplata. Ba ar merita încă să zici merci c-ai scăpat atît de ieftin.

— Dar cine o fi el, mă rog, la urma urmei? exclamă Ivan, scuturîndu-şi pumnii, excitat la culme.

Oaspetele îl privi cu luare-aminte şi-i răspunse tot cu o întrebare:

— Dar n-o să te enervezi prea tare? Noi, cei de aici, nu sîntem oameni prea de nădejde. N-o să urmeze după aia doc­tor, injecţii? N-o să se facă zarvă?

— Nu, nu, exclamă Ivan. Spune, te rog, cine-i el?

— Bine, răspunse oaspetele, urmînd răspicat şi convin­gător: ieri la Patriarşie prudî te-ai întîlnit cu Satana.

După cum promisese, Ivan nu se enervă, dar rămase uluit.

— Imposibil! Nu există Satana!

— Să-mi fie cu iertare. Dar dumneata eşti cel mai puţin îndreptăţit s-o spui. Ai fost, după cît se pare, una din primele lui victime. Eşti internat, după cum îţi dai seama, într-o cli­nică de psihiatrie, şi mai cutezi să spui că el nu există! E ciu­dat, crede-mă!

Zăpăcit de-a binelea, Ivan amuţi:

— De-ndată ce ai început să mi-l descrii, urmă oaspetele, am bănuit cu cine ai avut plăcerea să conversezi aseară. Şi, mărturisesc cinstit, mă mir de Berlioz! în ce te priveşte, desi­gur, eşti un novice, ca să zic aşa (aici oaspetele îşi ceru din nou scuze) — Berlioz însă, după cîte am auzit despre el, a citit to­tuşi ceva în viaţa lui! Cînd mi-ai relatat primele vorbe rostite de acest profesor, mi s-au risipit toate îndoielile. Pe el, dragul meu, nu poţi să nu-l recunoşti? De fapt, dumneata... te rog iarăşi să mă ierţi, cred că nu mă înşel, eşti un ignorant, nu-i aşa?

— Indiscutabil, încuviinţă Ivan, devenit de nerecunoscut.

— Ei, vezi... Doar pînă şi chipul pe care mi l-ai descris, ochii aceia unul într-un fel, celălalt într-alt fel, sprîncenele!... Iartă-mă, dar n-ai auzit pesemne nici de opera Faust?

Ivan se simţi teribil de ruşinat şi, cu obrajii în flăcări, în­cepu să mormăie ceva despre o vilegiatură, o călătorie la o casă de odihnă... Din Ialta...

— Ei, tocmai ceea ce spuneam... Nu-i de mirare! Berlioz însă, repet, mă uimeşte... Era un om nu numai cinstit, dar şi foarte abil. Deşi, în apărarea lui trebuie să spun că, desigur, Woland e în stare să-l ducă de nas şi pe unul mai ceva ca Ber­lioz.

— Cum ai spus?! strigă la rîndul său Ivan.

— Mai încet!

Ivan se lovi cu palma peste frunte, şuierînd:

— înţeleg, înţeleg. Am văzut un W pe cartea lui de vizită. A-ia-ia-i, ce poveste! Tăcu un timp, descumpănit, privind stă­ruitor discul lunii ce plutea de cealaltă parte a grilajului, apoi vorbi: în concluzie, se putea deci foarte bine să-l fi vizitat pe Pilat din Pont. Că doar el era născut pe vremea aceea! Şi se mai zice că sînt nebun! adăugă Ivan, arătînd revoltat spre uşă.

O cută amară se contura în colţul gurii oaspetelui.

— Să privim adevărul drept în faţă. Şi oaspetele se în­toarse spre astrul nopţii, care trecea repede printr-un nor. Şi dumneata, şi eu sîntem nebuni, ce să ne mai ascundem după deget! Vezi, el te-a zguduit şi te-ai scrîntit, pentru că ai fost pesemne un teren propice pentru aşa ceva. Dar ceea ce po­vesteşti s-a întîmplat, fără doar şi poate, în realitate. Numai că toate acestea sînt atît de ieşite din comun, încît pînă şi Stra-vinski, un psihiatru genial, nu te-a crezut. Te-a examinat? (Ivan încuviinţă din cap.) Interlocutorul dumitale l-a vizi­tat pe Pilat, şi a fost la dejun la Kant, iar acum se află la Mos­cova.

— Bine, dar o să facă prăpăd pe aici! Cumva trebuie să punem mîna pe el! ridică, nu tocmai convins, capul, vechiul Ivan, pe care noul Ivan nu izbutise încă să-l doboare de-a

binelea.

— Ai încercat şi-ţi ajunge, ripostă ironic oaspetele. Nici pe alţii nu-i sfătuiesc să încerce. Că o să facă prăpăd, poţi fi sigur! Ah! Ce ciudă mi-e că l-ai întîlnit dumneata, şi nu eu! Deşi totul s-a stins şi cenuşa s-a aşternut peste tăciuni, îţi jur că pentru întîlnirea aceasta aş fi dat legătura de chei furată de la Praskovia Feodorovna; e tot ce am de dat. Sînt sărac lipit pămîntului.

— Dar ce nevoie ai de el?

Multă vreme oaspetele tăcu trist, cuprins de un zgîlţîit nervos, dar în cele din urmă vorbi:

— Vezi ce istorie ciudată? Mă aflu aici din aceeaşi cauză ca şi dumneata, şi anume din cauza lui Pilat din Pont. Spu-nînd acestea, oaspetele privi temător în jur şi urmă: E vorba de un roman despre Pilat, pe care l-am scris acum un an.

— Sînteţi scriitor? întrebă cu interes poetul. Oaspetele, întunecîndu-se la faţă, îl ameninţă cu pumnul.

— Sînt maestru, spuse el cu un aer sever. Scoase din bu­zunarul halatului o tichie unsuroasă, pe care era brodată cu mătase galbenă o literă majusculă M. îşi puse tichia şi i se arătă lui Ivan en profil şi enface, pentru a demonstra că este maes­tru. Mi-a cusut-o cu mîinile ei, adăugă el misterios.

— Vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră de familie?

— Nu mai am nume de familie, răspunse dispreţuitor ciu­datul oaspete. Am renunţat la el, cum, de altfel, am renunţat la toate în viaţă. Să-l lăsăm uitării.

— Vorbiţi-mi, cel puţin, despre roman, îl rugă cu delica­teţe Ivan.

— Cu plăcere. Viaţa mea, trebuie să ţi-o spun, se orînduise nu tocmai obişnuit, începu oaspetele.

... De specialitate istoric, cu doi ani în urmă mai lucra încă la un muzeu din Moscova, făcînd şi traduceri.

— Din ce limbă? îl întrerupse cu interes Ivan.

— Cunosc cinci limbi în afară de rusă: engleza, franceza, germana, latina şi greaca. Şi mai citesc puţin italieneşte.

— Ian te uită! şopti, invidios, Ivan.

... Istoricul trăia retras, singuratic, nu avea rude şi aproa­pe nici o cunoştinţă la Moscova. Şi, închipuiţi-vă, într-o zi cîş-tigă o sută de mii de ruble.

— Imaginează-ţi uimirea mea, şopti oaspetele cu tichia neagră; bag mîna în coşul cu rufe murdare, mă uit — acelaşi număr ca şi în ziar. Obligaţia pe care o aveam în coş, îl lămuri el pe poet, mi-o dăduse cineva la muzeu.

... După ce cîştigase o sută de mii de ruble, misteriosul oaspete al lui Ivan se comportase în felul următor: cumpă­rase cărţi, îşi părăsise camera pe care o ocupa pe strada Mias-niţkaia...

— U-u-uf, ce văgăună afurisită! mîrîi el.

Ştii ce sînt cei care clădesc o casă pe un teren ce le-a fost atribuit? îl întrebă oaspetele pe Ivan, şi îndată îl lămuri: un grup puţin numeros de escroci, care cumva a rămas pînă as­tăzi la Moscova...

... Pe o ulicioară, aproape de Arbat, închiriase două ca­mere la subsol într-o căsuţă împrejmuită de o grădină mică. Părăsi slujba de la muzeu şi începu să scrie romanul despre Pilat din Pont.

— Ah! A fost o epocă de aur! şopti povestitorul, cu ochi strălucitori. O locuinţă absolut separată, pe deasupra un ves­tibul cu o chiuvetă, sublinie el, mîndru nevoie-mare, feres­truici joase, chiar deasupra cărării pietruite ce ducea de la poartă spre căsuţă. In faţa ferestrelor, la cîţiva paşi numai, chiar lîngă gard, rufe de liliac, un tei şi un arţar. Of, of, of!

Iarna vedeam rareori pe fereastră nişte picioare negre, şi au­zeam zăpada scîrţîind sub paşii trecătorilor. în soba mea du­duia totdeauna, vesel, focul. Deodată sosi primăvara şi prin geamurile tulburi, am văzut tufele de liliac, întîi golaşe, apoi îmbrăcîndu-se în verde. Şi tocmai atunci, în primăvara tre­cută, se întîmplă ceva mult mai încîntător decît cele o sută de mii de ruble cîştigate, ceea ce este, vă rog s-o recunoaşteţi, o sumă uriaşă!

— E adevărat, recunoscu Ivan care asculta cu luare-a-minte.

— Deschisesem fereastra şi şedeam în camera a doua, mi­cuţă de tot. Oaspetele se apucă să descrie cu mîinile mobila din odaia aceea: Aici un divan, la peretele opus un alt divan, iar la mijloc, o măsuţă cu o splendidă veioză; mai spre fereas­tră, cărţile; tot acolo, o mică masă de scris, iar în prima came­ră — o cameră enormă, paisprezece metri! — cărţi, cărţi şi soba. Ah, ce interior aveam! şi ce grozav mirosea liliacul. Şi, de oboseală, capul meu se făcea uşor, Pilat se apropia verti­ginos de sfîrşit...

— Mantie albă, căptuşeală roşie! înţeleg! exclamă Ivan.

— întocmai! Pilat se apropia vertiginos de sfîrşit, se apro­pia de sfîrşit, şi de atunci ştiam chiar cuvintele cu care voi încheia romanul: „... Al cincilea procurator al Iudeii, călăre­ţul Pilat din Pont." Şi, fireşte, ieşeam afară să mă plimb. O sută de mii, o sumă uriaşă, şi aveam un costum superb de haine. Sau mă duceam să iau masa la un restaurant ieftin. Pe Arbat era un restaurant foarte bun, nu ştiu dacă mai există şi astăzi. Apoi, oaspetele deschise larg ochii şi, privind luna, îşi urmă şoapta:

... Purta în braţe un buchet de flori galbene oribile, neli­niştitoare. Dracu le ştie cum se numesc, dar la Moscova apar cele dintîi. Florile contrastau cu pardesiul ei negru, de primă­vară. Purta în braţe un buchet de flori galbene. O culoare care aduce nenoroc. Cotind de pe Tverskaia într-o ulicioară, în­toarse capul. Cunoşti Tverskaia, nu-i aşa? Mii de oameni se perindau pe strada asta, dar te asigur că ea mă văzu numai pe mine şi mă privi, poate nu neliniştită, ci îndurerată. Pe mine mă uimise atunci nu atît frumuseţea ei, cît singurătatea cu totul neobişnuită, nemaivăzută, ce i se citea în ochi. Supunîn-du-mă acelui simbol galben, am cotit şi eu în ulicioară, luînd-o pe urmele ei. Păşeam amîndoi tăcuţi pe ulicioara strîmbă, ce­nuşie, ea pe o parte, eu, pe cealaltă, şi nu era, închipuie-ţi, în afară de noi doi, ţipenie de om. Mă chinuiam — aveam sen­zaţia că neapărat trebuie să-i vorbesc, şi mă temeam că n-am să pot scoate o vorbă, că ea va pleca şi nu o voi mai vedea, niciodată. Dar, pe neaşteptate, închipuie-ţi, a vorbit: „Vă plac florile mele?"

Mi-amintesc de glasul ei, grav, dar cu inflexiuni neaştep­tate şi, deşi e stupid, mi se păruse în clipa aceea că ecoul ră­sunase în ulicioară, desprinzîndu-se dintr-un zid galben şi murdar. Traversînd grăbit strada şi apropiindu-mă de ea, i-am răspuns: „Nu."

M-a privit mirată, iar eu mi-am dat seama deodată că iu­bisem toată viaţa mea această femeie! Ce istorie, nu-i aşa? Ai să spui, fireşte, că sînt nebun?

— Nu spun deloc, sări Ivan, adăugind: Mai departe, vă implor.

Şi oaspetele urmă: .

— Da, m-a privit mirată, apoi m-a întrebat: „Nu vă plac florile?" în glasul ei mi se păruse că desluşesc ceva ostil. Pă­şeam alături de dînsa, străduindu-mă să ţin cadenţa şi, spre mirarea mea, nu mă simţeam cîtuşi de puţin stînjenit.

„Ba-mi plac, însă nu de-astea."

„De care?"

„Trandafirii."

în clipa următoare am regretat răspunsul meu, pentru că ea, zîmbind vinovată, îşi aruncă florile într-un şanţ. Des­cumpănit, le-am ridicat şi i le-am întins, însă ea, cu un zîmbet amar pe buze, le refuză: aşa că ne-am urmat drumul — eu cu florile ei în mînă.

Am mers un timp aşa în tăcere, pînă cînd ea îmi luă florile şi le aruncă în mijlocul străzii, apoi îşi puse mîna cu mănuşă neagră în mîna mea şi ne-am urmat drumul unul lîngă altul.

— Mai departe, se rugă de el Ivan şi, vă rog, să nu săriţi nimic!

— Mai departe? repetă oaspetele întrebarea. Ai putea să ghiceşti şi singur ce-a urmat. Cu mîneca dreaptă îşi şterse o lacrimă neaşteptată şi continuă: Dragostea răsărise în calea noastră, aşa cum din pămînt răsare într-o ulicioară un uci­gaş — ne iovi pe amîndoi deodată! Astfel loveşte fulgerul, şi tot aşa pumnalul! De altminteri, ea, mai tîrziu, susţinea că lucrurile nu stau aşa, că ne iubeam de mult, de cînd lumea, fără să ne cunoaştem, fără să ne fi văzut vreodată şi că ea tră­ise cu un alt bărbat... iar eu acolo, atunci... cu asta, cum îi spune...

— Cu cine? insistă Ivan.

— Cu asta, ei cu, of, am uitat: se enervă oaspetele, poc­nind din degete.

— Aţi fost căsătorit?

— Păi da, de aia pocnesc din degete... Cu Varenka... cu Manecika... ba cu Varenka... avea o rochie în dungi, şi la mu­zeu... Deşi, nu mai ţin minte.

Aşadar, ea îmi spuse că ieşise în ziua aceea din casă, cu flori galbene în braţe, ca eu, în sfîrşit, s-o găsesc, şi că, dacă nu ne-am fi întîlnit, s-ar fi otrăvit, pentru că viaţa-i era pustie.

Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, cînd ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lîngă zidul Kremlinului, pe chei.

Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decît ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani. Ne înţeleseserăm să ne întîlnim a doua zi tot acolo, pe malul rîului Moscova, şi ne-am întîlnit. Soarele de mai ne zîmbea. Şi în scurt timp fe­meia aceasta a devenit soţia mea de taină.

Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aştept de cum se iveau zorile. Cum o aşteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabi­lită, mă aşezam la fereastră şi pîndeam să aud trîntindu-se portiţa veche. Şi ce curios: înainte de a o cunoaşte, în curticica noastră arareori venea cineva; mai bine zis, nu venea nimeni: acum însă mi se părea că tot oraşul se scurge pe la noi. Se trînteşte portiţa, îmi bate inima, şi, închipuieşte-ţi, la nivelul feţei mele, în spatele geamului, apar negreşit nişte cizme mur­dare ale cuiva. Un tocilar. Dar cine în casa noastră are nevoie de un tocilar? Ce să ascută? Care cuţite?

Ea intra o dată pe portiţă, dar mie, nu mint, pînă atunci, pe puţin de zece ori inima îmi bătea să-mi spargă pieptul — nu alta! Apoi, cînd venea ora ei şi ceasornicul arăta amiaza, inima pornea să bată nebuneşte pînă în clipa cînd, aproape fără zgomot, se apropiau de fereastră pantofii cu fundă nea­gră de antilopă, prinsă în cataramă de metal.

Uneori se răsfăţa şi, oprindu-se lîngă a doua fereastră, cio­cănea cu vîrful pantofului în geam. în aceeaşi clipă, ieşeam la fereastra în care ciocănise, dar pantoful dispărea, dispă­rea şi mătasea neagră care pentru o clipă întunecase lumina zilei, şi eu mă duceam să-i deschid.

Te asigur că nimeni nu ştia de legătura noastră, cu toate că, de obicei, nu se întîmplă aşa. Nici bărbatul ei, nici cunoş­tinţele nu ştiau nimic. Cei din căsuţa veche, unde se afla sub­solul ocupat de mine, cunoşteau situaţia, fără îndoială, fiind­că vedeau că vine o femeie în vizită, dar numele nu i-l ştiau.

— Dar cine era? se interesă Ivan foarte curios să afle po­vestea asta de dragoste.

Oaspetele făcu un gest care însemna că n-o să spună asta niciodată nimănui şi-şi urmă povestirea.

Ivan află că maestrul şi necunoscuta se îndrăgostiseră atît de tare unul de altul, încît deveniseră inseparabili. Ivan îşi închipuia (din povestire) cele două cămăruţe de la subsol, unde veşnic domnea o penumbră deasă din cauza liliacului şi a gardului. Vedea aievea mobila tapisată cu roşu, roasă, bi­roul, ceasornicul care suna din jumătate în jumătate de oră, şi cărţile, multe cărţi, ce se înălţau de la podeaua vopsită pînă la tavanul afumat, şi sobă.

Află că din primele zile ale legăturii lor, oaspetele său şi tainica lui soţie se convinseseră că destinul îi scosese pe unul în calea celuilalt la încrucişarea străzii Tverskaia cu ulicioara aceea, fiind făcuţi unul pentru altul şi sortiţi să nu se mai des­partă niciodată.

Din povestirea oaspetelui său, Ivan mai află cum îşi pe­treceau ziua cei doi îndrăgostiţi. Cînd venea la el, îşi punea mai întîi şorţul în antreul îngust unde se afla şi chiuveta cu care se mîndrea atîta sărmanul bolnav, aprindea lampa cu petrol instalată pe masă, pregătea dejunul şi aşeza masa în prima cameră. Cînd se dezlănţuiau furtunile de mai, şi prin faţa geamurilor cam chioare se rostogoleau cu zgomot în gang şuvoaie năvalnice, ameninţînd să inunde şi cel din urmă adă­post, cei doi îndrăgostiţi aprindeau focul în sobă şi-şi coceau cartofi. Se ridicau aburi, coaja neagră de cartofi îţi murdărea degetele. La subsol se auzeau rîsete, copacii din grădină îşi scuturau crenguţele rupte în timpul ploii şi inflorescenţele albe.

După ce se sfîrşiră furtunile şi veni vara toridă, într-un vas de flori apărură trandafirii mult aşteptaţi, dragi amîndurora. Maestrul lucra febril la romanul său, care o absorbise şi pe necunoscută.

— Zău, în unele momente eram gelos pe el, îi şoptea lui Ivan oaspetele nocturn venit din balconul scăldat în lumina palidă a lunii.

înfigîndu-şi în păr degetele subţiri cu unghiile ascuţite, ea citea şi recitea la nesfîrşit cele aşternute pe hîrtie, iar apoi lucra tichiuţa aceea cu monogramă galbenă. Cîteodată şedea chircită lîngă rafturile de jos ale bibliotecii sau, stînd în pi­cioare şi ajungînd pînă la cele de sus, ştergea cu cîrpa sutele de cotoare prăfuite. îi prezicea glorie, îl zorea, şi în perioada aceea începuse să-i spună „maestru". Aştepta nerăbdătoare cuvintele făgăduite, ultimele cuvinte despre al cincilea procu­rator al Iudeii, repeta, cîntat, cu glas tare, fraze răzleţe care-i plăceau şi spunea că în romanul acesta e viaţa ei.

Romanul fusese terminat în luna august şi dat unei dacti­lografe necunoscute care-l transcrise în cinci exemplare. în sfîrşit, sosise ceasul cînd trebuia să părăsească refugiul tainic şi să iasă în arena vieţii.

— Am ieşit în arena vieţii, ţinînd manuscrisul în mînă, şi atunci viaţa mea a luat sfîrşit, şopti maestrul, plecîndu-şi capul, şi multă vreme după aceea tichia neagră cu „M"-ul ei galben nu s-a mai oprit din clătinat.

Oaspetele îşi urmă povestirea, care era acum cam incoe­rentă, un singur lucru se putea înţelege, că atunci se petre­cuse o catastrofă cu el.

— Nimerisem pentru prima oară în lumea literaturii; acum însă, cînd totul s-a sfîrşit, şi pieirea mea este evidentă, îmi aduc aminte de el cu groază, şopti solemn maestrul, ridicîndu-şi mîna. Da, m-a uimit din cale-afară, ah, cît de mult m-a uimit!

— Cine? şopti abia auzit Ivan, temîndu-se să nu-l tulbure pe povestitor.

— Redactorul, ţi-am spus doar, redactorul! Da, îmi citise romanul. Mă privea cu coada ochiului, de parcă mi se um­flase obrazul din cauza vreunui abces la măsea; se uita într-un ungher şi mai şi chicotea stînjenit. Frămînta manuscrisul în mînă, fără rost, icnind. întrebările lui mi se păreau ale unui nebun. Fără un cuvînt în legătură cu romanul, el mă întrebă cine sînt şi de unde am răsărit, dacă scriu de mult şi de ce nu s-a auzit vorbindu-se de mine mai înainte, punîndu-mi chiar o întrebare de-a dreptul idioată, din punctul meu de vedere: cine m-a inspirat să scriu un roman cu o temă atît de ciudată? în cele din urmă m-am plictisit şi l-am întrebat direct dacă îmi va publica sau nu romanul. începu să se agite, să mormăie, declarîndu-mi că singur nu poate lua o hotărîre, că opera mea trebuie citită şi de alţi membri ai colegiului redacţional, şi anume de criticii Latunski şi Ariman, precum şi de literatul Mstislav Lavrovici. M-a invitat să mai vin peste două săptă­mîni. Cînd am venit după două săptămîni, am fost primit de o ţipă care, de atîtea minciuni ce-i ieşeau din gură, se uita cruciş.

— Era Lapşennikova, secretara de redacţie, zise zîmbind Ivan, care cunoştea prea bine lumea descrisă cu atîta mînie de oaspetele său.

— Se poate, îl opri acesta, ei bine, ea mi-a înapoiat roma­nul, destul de ferfeniţit şi slinos. Străduindu-se să nu-mi în-tîlnească privirea, Lapşennikova m-a înştiinţat că redacţia are portofoliul asigurat pe doi ani şi că, din cauza asta, problema publicării romanului meu, după cum se exprima ea, „nu se pune". Ce mai ţin minte din cele ce s-au mai petrecut? mor­măi maestrul, frecîndu-şi tîmpla. Da, petalele roşii scuturate pe prima pagină a manuscrisului meu şi ochii prietenei mele. Da, ochii ei nu i-am uitat.

Povestea oaspetelui era tot mai confuză şi mai plină de reticenţe. Vorbi ceva despre o ploaie piezişă şi despre dispe­rarea care se înstăpînise după aceea în refugiul de la subsol; despre drumul pe care-l mai făcuse el într-un loc. în şoaptă disperată, zicea că n-o învinuieşte deloc pe ea, pe aceea care îl îmboldise să lupte, o, nu, nu o învinuieşte!

— Ţin minte, o, da, ţin minte acea pagină intercalată, bles­temată pagină, mormăia oaspetele, desenînd în văzduh cu două degete ale mîinilor, o foaie de ziar, şi Ivan înţelese din următoarele fraze încîlcite că un alt redactor tipărise un mare fragment din romanul aceluia care îşi zicea maestru.

După spusele lui, nu trecură mai mult de două zile, cînd într-un alt ziar apăru un articol semnat de criticul Ariman, care se numea „Un duşman sub aripa redactorului", în care se spunea că oaspetele lui Ivan, folosindu-se de superficiali­tatea, ignoranţa şi lipsa de cultură a redactorului, făcuse ten­tativa de a strecura la tipar o apologie a lui Isus Cristos.

— O, cum să nu, îmi amintesc, sări Ivan. Am uitat însă numele dumneavoastră.

— Să lăsăm, repet, eu nu mai am nume, îi răspunse oas­petele. Nu e vorba de asta. A treia zi, în alt ziar, apăru un ar­ticol semnat de Mstislav Lavrovici, în care autorul cerea să se lovească şi să se lovească tare în „pilatism" şi în cel care şi-a pus în gînd să-l strecoare (din nou acelaşi cuvînt afurisit) în presă. Uluit de cuvîntul acesta nemaiauzit, „pilatism", am despăturit şi un al treilea ziar. Am găsit acolo două articole: unul — al lui Latunski, celălalt — semnat cu iniţialele „N.E." Te asigur că cele scrise de Ariman şi Lavrovici se puteau so­coti o glumă în comparaţie cu opera lui Latunski. E de ajuns să-ţi spun că articolul în cauză se intitula „Un militant de rit vechi". Mă absorbise într-atît lectura articolelor despre per­soana mea, încît nu observasem cum ea (uitasem să închid uşa) îşi făcuse apariţia ţinînd umbrela udă şi nişte ziare mu­iate de ploaie în mînă. Ochii îi ardeau, mîinile îi tremurau şi erau reci. întîi s-a repezit să mă sărute, apoi, cu glasul răgu­şit, bătînd cu palma în masă, mi-a declarat că-l va otrăvi pe Latunski.

Auzind cuvintele maestrului, Ivan scînci stânjenit, dar fără să spună o vorbă cu glas tare.

— Au venit apoi zile tare triste. Romanul era scris, nu mai aveam ce face, şi amîndoi nu făceam altceva decît să stăm pe jos, pe un covoraş din faţa sobei şi să privim focul. De alt­fel, acum ne despărţeam mai des decît înainte. Ea pleca să se plimbe. Iar mie mi s-a întîmplat ceva original, cum mi s-a mai întîmplat de multe ori în viaţă... Pe neaşteptate mă fă­cusem cu un prieten. Da, da, da, închipuieşte-ţi. în general, nu prea sînt dispus să mă apropii de oameni, sînt suspicios, neîncrezător. Şi închipuieşte-ţi, neapărat mi se strecoară în suflet cineva neprevăzut, neaşteptat şi care, aparent, semă-nînd cu dracu ştie ce, mie începe să-mi placă grozav. Tot aşa şi atunci, în vremea aceea blestemată, s-a deschis deodată portiţa grădinii noastre mici. Ţin minte că era şi o zi tare fru­moasă. Ea nu era acasă. Pe portiţă intră un om, s-a dus în casă, avea o treabă cu proprietarul meu, apoi a coborît în grădină şi cumva, în doi timpi, făcu cunoştinţă cu mine. S-a recoman­dat că este ziarist. Mi-a plăcut atît de mult, încît, închipuieş­te-ţi, şi astăzi uneori îmi aduc aminte de el şi mi-e dor de el. Mai departe — a început să treacă adesea pe la mine. Am aflat că este necăsătorit, că stă aproape de mine, într-un apar­tament cam ca al meu, dar că e destul de strîmtorat acolo, şi multe altele... Nu mă invita să trec pe la el. Soţiei mele nu i-a plăcut, ba chiar i-a fost antipatic. I-am luat apărarea. Iar ea a spus:

„Fă cum vrei, dar îţi spun că omul acesta este respingător." Am izbucnit în rîs. Da, însă, de fapt, de ce m-a atras? Ade­vărul e că, în general, fără surprize lăuntrice, în carapacea lui, omul nu e interesant. O astfel de surpriză avea Aloizi (da, uitasem să spun că noua mea cunoştinţă se numea Aloizi Mogarîd). Nu întâlnisem niciodată pînă atunci şi sînt convins că nici nu voi întâlni un om cu o minte ca a lui Aloizi. Dacă nu înţelegeam sensul unei notiţe de ziar, Aloizi mi-o explica textual într-o clipă şi unde mai pui că o făcea uşor, în doi timpi. Acelaşi lucru se petrecea şi cu problemele şi fenome­nele legate de viaţă. Dar asta era putin. Aloizi m-a cucerit prin pasiunea sa pentru literatură. Nu s-a liniştit pînă nu am că­zut de acord să-i citesc romanul meu, din scoarţă în scoarţă, şi trebuie să-ţi spun că despre roman s-a pronunţat foarte mă­gulitor, dar cu o precizie uluitoare, a semnalat toate obser­vaţiile redactorului, referitoare la acest roman, de parcă ar fi asistat la întrevedere. Nimenea sută la sută, cum s-ar spune. Afară de asta, mi-a explicat cu precizie matematică de ce ro­manul meu nu a putut fi tipărit, şi mi-am dat seama că nu se înşală. Spunea direct: capitolul cutare nu poate să meargă... Articolele, remarcă, te rog, nu mai conteneau. La primele am rîs. Dar, pe măsură ce apăreau, se schimba şi atitudinea mea fată de ele. Al doilea stadiu a fost acela al mirării. Cu tot tonul lor ameninţător şi încrezut, se simţea ceva extrem de fals şi plin de ezitare, literalmente în fiecare rînd al acestor articole. Mi se părea tot timpul, şi nu mă puteam dezbăra de această senzaţie, că autorii acestor articole spun altceva decît ceea ce ar vrea să spună şi că tocmai aceasta provoacă furia lor. După aceea, închipuieşte-ţi, veni şi a treia fază — faza fri­cii. Nu era vorba de teama de aceste articole, nu, pur şi sim­plu mă cuprindea teama de alte lucruri care nu aveau nici o legătură cu articolele şi nici cu romanul. Astfel, de exem­plu, mă temeam de întuneric. într-un cuvînt, făcusem o boală psihică. Mi se părea, mai ales cînd eram gata să adorm, că o caracatiţă mlădioasă şi rece îşi strecoară tentaculele drept spre inima mea. Şi a trebuit să încep să dorm cu lumina aprinsă. Iubita mea se schimbase mult (despre caracatiţă nu-i vor­bisem, desigur, dar îşi dădea seama că e de rău cu mine), slă­bise şi-şi pierduse rumeneala, nu mai rîdea niciodată şi se ruga întruna de mine s-o iert că mă sfătuise să-mi public un fragment din roman. Spunea să las totul baltă, să plec în Sud, pe ţărmul Mării Negre, cheltuind pentru această călătorie tot restul de bani ce-mi rămăsese din suta de mii.

Era foarte stăruitoare, şi ca să n-o contrazic (ceva îmi spu­nea că nu-mi va fi dat să plec pe litoralul Mării Negre), îi făgăduisem să-i fac pe plac într-una din zile. Mi-a spus că-mi va cumpăra chiar ea biletul de tren. Atunci, am scos toţi banii mei, adică circa zece mii de ruble, şi i-am dat. „De ce atît de mult?" se mirase ea. I-am răspuns că mi-e frică de hoţi şi c-o rog să-mi păstreze banii pînă ce plec. Luînd banii şi punîn-du-i în poşetă, m-a sărutat şi mi-a spus că ar fi preferat să moară decît să mă lase singur în halul în care mă aflam, dar că este aşteptată, că se supune — e nevoită s-o facă — şi că se va întoarce a doua zi. Mă implora să nu mă tem de nimic. Era-n amurg, pe la mijlocul lui octombrie. A plecat. M-am întins pe divan şi am adormit, fără să aprind lumina.

M-am trezit cu senzaţia că în odaie se afla din nou caraca­tiţa. Bîjbîind prin întuneric, cu chiu, cu vai am reuşit să aprind

lampa.

Ceasul meu de buzunar arăta ora două noaptea. Mă cul­casem indispus ca să mă trezesc bolnav. Deodată, mi se păru că bezna autumnală va sparge geamurile, va curge în odaie şi mă voi îneca în ea ca într-o cerneală. Cînd m-am ridicat din pat, nu mai eram stăpîn pe mine. Am scos un ţipăt, mi-a ful­gerat prin minte să fug la cineva, fie şi la gazda mea care lo­cuia sus. Mă luptam cu mine însumi ca un om ieşit din minţi. Izbutisem să ajung pînă la sobă, să aprind focul. Cînd lem­nele au început să trosnească şi uşiţa să se cutremure, m-am simţit mai uşurat. Repezindu-mă în antreu, am aprins lumina, am găsit o sticlă de vin alb, am destupat-o, am dus-o la gură şi m-am pus pe băut.

Teama mi se mai potolise, aşa încît am izbutit să mă înfrî-nez şi să nu alerg sus la gazda mea; m-am întors deci lîngă sobă. Deschizînd uşiţa sobei, am lăsat să mi se încingă bine faţa şi mîinile, şoptind: „Trebuie să simţi că mi s-a întîmplat o nenorocire... Vino, vino, vino!..."

Dar nu venea nimeni. în sobă duduia focul, ploaia turna şfichiuind geamurile. Atunci se mai întîmplă ceva. Scoţînd din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mînă şi exem­plarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hîrtia scrisă arde anevoie. Rupîndu-mi unghi­ile, sfîşiam caietele, aşezîndu-le în picioare printre bucăţile de lemn şi scormonind foile cu cleştele.

Erau clipe cînd cenuşa mă biruia, înăbuşind flăcările, dar mă luptam cu ea, şi romanul meu, împotrivindu-se cu înver­şunare, pierea totuşi. Prin faţa ochilor îmi treceau slove cu­noscute, galbenul flăcărilor se furişa nestăvilit, mîncînd pagi­nile de jos în sus, dar cuvintele tot mai stăruiau. Piereau doar atunci cînd hîrtia se înnegrea şi, înarmat cu cleştele, eu le ve­neam de hac, cuprins de turbare.

Deodată, se auzi cineva zgîriind încetişor la geam. Inima îmi zvîcni şi, aruncînd pe foc ultimul caiet, m-am repezit să deschid. Nişte trepte de cărămidă duceau din subsol în sus, spre uşa dinspre curte. Poticnindu-mă, am ajuns în goană la uşă şi am întrebat încet: „Cine e?" Şi mi-a răspuns glasul ei: „Eu sînt..."

Nu mai ştiu cum am reuşit s-o scot la capăt cu lanţul, cu cheia. Abia păşi pragul, că se lipi de mine, udă toată de ploaie, cu obrajii uzi, cu părul despletit, tremurînd ca varga. Nu eram în stare să vorbesc, repetam un singur cuvînt: „Tu... tu..." apoi glasul mi s-a frînt şi am alergat amîndoi în subsolul meu.

Ea şi-a lăsat paltonul în antreu şi am intrat repede în pri­ma odaie. Cu un ţipăt înăbuşit, ea s-a repezit spre sobă şi, cu mîinile, a scos din flăcări ultimul teanc pe care focul nu-l mis-tuise încă. Fumul umpluse încăperea. Stingeam cu picioarele focul, iar ea, trîntită pe divan, a izbucnit într-un plîns con­vulsiv, nestăvilit.

După ce s-a mai liniştit, i-am spus: „Am început să urăsc romanul ăsta şi mă tem. Sînt bolnav. Mi-e frică..."

Ea s-a ridicat de pe divan, spunînd: „Doamne, eşti tare bolnav! Pentru ce, pentru ce trebuie să suferim? Dar te voi salva, da, te voi salva. Of, de ce, de ce toate acestea?"

îi vedeam ochii umflaţi de fum şi de lacrimi, îi simţeam mîinile reci mîngîindu-mi fruntea. „Am să te vindec, da, am să te vindec, bolborosea ea, înfigîndu-şi degetele în umerii mei. Ai să-l reconstitui. De ce, ah, de ce n-am luat la mine un exemplar?"

Rînjind de furie, mi-a spus ceva nedesluşit, apoi, cu bu­zele strînse, s-a apucat să adune şi să îndrepte filele cu mar­ginile arse. Era un capitol din mijlocul romanului, nu mai ţin minte care anume. A rînduit cu grijă filele, le-a învelit în hîr-tie, legîndu-le cu o panglică. Fiecare gest al ei, fiece mişcare vădeau acum o nestrămutată hotărîre şi stăpînire de sine. îmi ceru vin şi, după ce bău, vorbi mai liniştită: „Uite cum se plăteşte minciuna! rosti ea. Nu vreau să mai mint de-acum încolo! Aş fi rămas şi acum la tine, dar nu-mi vine să pro­cedez în felul ăsta. Nu vreau ca bărbatul meu să rămînă pen­tru totdeauna cu ideea că am fugit de la el, pe ascuns, noap­tea.. . Nu mi-a făcut niciodată vreun rău... Adineauri a fost chemat de urgenţă; la ei, la uzină, a izbucnit un incendiu. O să se întoarcă repede. Mîine dimineaţă am să mă explic cu el. îi voi spune că iubesc pe un altul şi voi veni pentru totdea­una la tine. Spune, poate nu vrei să vin?" „Biata de tine, săr­mana de tine, am zis eu. N-am să îngădui să faci una ca asta. Mie are să mi se întîmple ceva rău, şi nu vreau să pieri şi tu o dată cu mine." „E singura cauză?" m-a întrebat ea, apropi-indu-şi ochii de ai mei. „Singura."

S-a înviorat nespus, s-a lipit de mine şi, luîndu-mă de gît, mi-a zis: „Ba pier cu tine. Mîine dimineaţă voi fi aici."

Şi iată ce-mi mai amintesc din viaţă; o fîşie de lumină din vestiarul meu, iar în această lumină, o şuviţă răvăşită de păr, bereta ei şi ochii dîrzi, plini de hotărîre. îmi mai amintesc o siluetă neagră în pragul uşii de la intrare şi un pacheţel alb. „Nu te teme. Rabdă cîteva ceasuri. Mîine dimineaţă voi fi la tine."

Acestea au fost ultimele ei cuvinte din viaţa mea... Sst! îşi curmă singur vorbele bolnavul, punîndu-se în gardă si ridicînd degetul. Tare zbuciumată e noaptea asta — noapte cu lună.

Maestrul dispăru pe balcon. Ivan auzi pe coridor un zgo­mot de roţi, cineva sughiţă de plîns şi scoase un ţipăt slab.

Cînd se aşternu iar liniştea, oaspetele îşi făcu din nou apariţia anunţîndu-l pe Ivan că în rezerva 120 fusese instalat cineva şi că noul locatar se tot roagă să i se dea capul înapoi. Interlocutorii tăcură o vreme, îngrijoraţi, apoi, liniştindu-se, reînnodară firul povestirii întrerupte. Oaspetele dădu să des­chidă gura, dar noaptea se brodise într-adevăr agitată. Pe coridor mai răsunau glasuri; atunci oaspetele se aplecă şi-i vorbi lui Ivan la ureche, dar atît de încet, încît toate cele po­vestite abia ajunseră la ştirea poetului, în afară de prima fra­ză, care suna astfel:

— La un sfert de oră după ce ea m-a părăsit, am auzit pe cineva bătînd în geamul meu...

Poetul fu, pesemne, adînc tulburat de ceea ce-i şoptea bol­navul la ureche.

Din cînd în cînd, obrazul îi tremura convulsiv. în ochi i se cuibăriseră teama şi focul zbuciumat al mîniei. Maestrul arăta undeva în direcţia lunii care pierise de mult din balcon. Numai după ce amuţiră toate sunetele de afară, oaspetele se dădu mai la o parte şi vorbi cu glas normal:

— Da, şi astfel, la mijlocul lui ianuarie, într-o noapte, îm­brăcat cu acelaşi palton, numai cu toţi nasturii lipsă, zgribulit de frig, am ajuns în curticica mea. în spatele meu se înălţau troiene de zăpadă, care acoperiseră tufele de liliac, iar în faţă, jos, se vedeau ferestrele mele, mici, slab luminate, cu storu­rile lăsate. Lipindu-mă de prima fereastră, am tras cu ure­chea, în odăile mele cînta un patefon. Atîta am putut să aud, că de văzut nu puteam vedea nimic. După ce am rămas cîteva clipe aşa, lingă geam, am ieşit pe portiţă în ulicioară. Se dez-lănţuise viscolul. Un dine s-a repezit la picioarele mele, m-am speriat şi am trecut repede de partea cealaltă a străzii. Frigul şi acel sentiment de teamă, care mă însoţea pretutindeni în ultima vreme, mă făceau să-mi pierd cumpătul. Nu aveam unde să mă duc, şi cel mai simplu lucru ar fi fost, fără îndo­ială, să mă arunc sub un tramvai ce trecea pe strada în care dădea ulicioara mea. Vedeam de departe cutiile lor, lumi­nate pe dinăuntru şi îmbrăcate pe din afară într-o pojghiţă de gheaţă, şi auzeam scrîşnetul lor dezgustător în cătuşele gerului. Dar, scumpul meu vecin, toate astea se petreceau pen­tru că frica pusese stăpînire pe fiece fibră a trupului meu. Şi aşa cum mă speriasem de un cîine, mă temeam şi de tram­vai. Da, boală mai rea decît a mea, să ştii că nu afli alta în toată clădirea asta!

— Bine, dar puteaţi s-o înştiinţaţi, zise Ivan, plin de com­pătimire pentru nefericitul bolnav. Şi unde mai pui că la dînsa au rămas şi banii dumneavoastră. Sînt convins că i-a păstrat, nu-i aşa?

— Nici să nu te îndoieşti de asta, sigur că i-a păstrat. Dar dumneata, după cîte văd, nu mă prea înţelegi. Sau, mai cu-rînd, mi-am pierdut eu capacitatea de altădată de a descrie ceva. De altfel, nici n-o regret pînă-ntr-atît, deoarece n-o să mai am nicicînd nevoie de această capacitate. Ea — aici oas­petele privi cu veneraţie, undeva, în bezna nopţii — ar fi pri­mit o scrisoare din balamuc. Poţi trimite cuiva o scrisoare cînd ai o asemenea adresă?... Pot eu, un bolnav psihic, să-i scriu?... Glumeşti, dragul meu! S-o fac nefericită? Nu, nu sînt în stare de una ca asta.

Ivan nu ştiu ce să răspundă. însă taciturnul Ivan îl înţele­gea pe oaspetele său şi-i părea rău de el. Acesta, chinuit de amintiri, dădea din cap, scuturîndu-şi tichia neagră şi mur-murînd:

— Sărmana femeie, nădăjduiesc însă că m-a uitat...

— Dar vă puteţi face bine... zise sfios Ivan.

— Sînt incurabil, ripostă calm oaspetele. Cînd Stravinski îmi spune că mă va readuce la viaţă — nu-l cred. E foarte uman şi nu vrea decît să mă consoleze. Nu neg, de altfel, că acum starea mea s-a îmbunătăţit mult. Da, şi unde am ră-mas?... Era ger şi tramvaiele astea care alergau nebuneşte... Ştiam că se deschisese clinica aceasta, şi am străbătut oraşul pe jos, ca să ajung aici. Nebunie! Cu siguranţă că aş fi murit degerat, după ce am ieşit din oraş, dacă nu mă salva o întâm­plare. La vreo patru kilometri de barieră, staţiona un camion în mijlocul şoselei. Suferise o pană. Apropiindu-mă de şofer, l-am rugat să mă ia şi pe mine. Spre mirarea mea, şoferului i s-a făcut milă de mine şi m-a luat. Camionul mergea în di­recţia clinicii şi m-a adus chiar pînă aici. M-am ales doar cu degetele de la piciorul stîng degerate. Dar s-au vindecat. Şi iată-mă de aproape patru luni în clinică. Şi, ştii ceva, găsesc că nu e deloc rău aici. Nu trebuie să-ţi faci planuri grandi­oase, scumpul meu vecin, ascultă ce-ţi spun! Eu, de pildă, voiam să fac o călătorie în jurul pămîntului. Ce să-i faci, se vede că nu mi-e dat s-o întreprind. Văd doar o porţiune ne­însemnată a acestui pămînt. Cred că nu este cea mai frumoa­să, dar, repet, nu e chiar atît de rău. Uite, vine vara la noi şi, după cum promite Praskovia Feodorovna, iedera se va cîrli-onţa în balcon. Cheia mi-a lărgit posibilităţile. Vor fi nopţi cu lună. Ah, luna s-a şi dus! Şi se lasă răcoarea. A trecut de mie­zul nopţii. E timpul să mă întorc în camera mea.

— Spuneţi-mi, vă rog, ce a fost mai departe cu Yeshua şi cu Pilat? îl rugă Ivan. Vă implor, vreau să ştiu.

— O, nu, nu, răspunse oaspetele, cutremurîndu-se chi­nuit. Tremur ori de cîte ori mi-aduc aminte de romanul meu. Cunoscutul dumitale de la Patriarşie prudî ar fi făcut-o mai bine decît mine. îţi mulţumesc pentru conversaţie. La reve­dere.

Şi înainte ca Ivan să se dezmeticească, grilajul se închise cu un clinchet uşor, oaspetele făcîndu-se nevăzut.