Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 18. Vizitatorii ghinionişti
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

în timp ce sîrguinciosul contabil gonea cu un taxi ca să ajungă la costumul năzdrăvan care ştia să scrie, din vagonul nr. 9 de clasa întîi cu locuri rezervate al trenului de Kiev, prin­tre ceilalţi călători coborî un bărbat arătos, cu o valijoară de fibră în mînă. Pasagerul nu era altcineva decît Maximilian Andreevici Poplavski, unchiul răposatului Berlioz, econo-mist-planificator, care locuia la Kiev pe fosta stradă Institut-skaia. Sosise la Moscova, chemat fiind printr-o telegramă primită în urmă cu două zile, seara tîrziu. Iată conţinutul telegramei:

„Adineauri am fost tăiat de
tramvai la Patriarşie stop
înmormîntarea vineri ora 15
stop vino stop
Berlioz."

Maximilian Andreevici era considerat, şi pe merit, drept unul dintre cei mai inteligenţi oameni din Kiev. Dar chiar şi pe cel mai inteligent om o asemenea telegramă poate să-l pună în derută. O dată ce omul telegrafiază că l-a tăiat tramvaiul, e limpede că nu a fost tăiat mortal. Dar atunci ce rost are aici „înmormîntarea"? Sau poate e în stare gravă şi prevede că va muri? Posibil, dar această precizare este cum nu se poate mai ciudată: de unde ştie el că va fi înmormîntat vineri la ora 15? Uluitoare telegramă!

Totuşi, oamenii inteligenţi tocmai de aceea sînt inteligenţi ca să priceapă şi să deznoade lucrurile încîlcite. Foarte sim­plu. S-a strecurat o greşeală şi depeşa a fost transmisă cu sen­sul iniţial denaturat. „Am fost" a nimerit, fără îndoială, aici dintr-o altă telegramă în locul cuvintelor „Berlioz a fost", iar „Berlioz" a apărut la sfîrşitul telegramei. Această corectare făcea sensul telegramei clar, deşi, fireşte, tragic.

Cînd se potoli explozia de durere, care o lovise pe soţia lui Maximilian Andreevici, omul începu de îndată să se pre­gătească de plecare la Moscova.

Se cuvine să dezvăluim o taină a lui Maximilian Andre­evici. Nu se pune la îndoială faptul că-i părea rău de nepotul soţiei sale, dispărut în floarea vîrstei. Dar, fireşte, ca om prac­tic ce era, îşi dădea seama că n-ar fi chiar atît de necesară pre­zenţa lui la înmormîntare. Totuşi, Maximilian Andreevici era foarte grăbit să plece la Moscova. De ce? Dintr-un singur mo­tiv. Locuinţa! O locuinţă la Moscova nu e de lepădat! Din cine ştie ce cauze, Kievul nu-i plăcea lui Maximilian Andreevici, şi gîndul mutării la Moscova îl rodea atît de mult în ultima vreme, încît începuse chiar să sufere de insomnie.

îl lăsau rece revărsările de primăvară ale Niprului, cînd, inundînd ostroavele dinspre malul mai scund al fluviului, apa se contopea cu orizontul. Nu-i mîngîia ochiul nici priveliş­tea, uluitor de frumoasă, care se deschidea de la statuia cnea­zului Vladimir. Nu-i creştea cîtuşi de puţin inima cînd primă­vara, pe cărăruile pietruite ale colinei Vladimir, prindeau să joace petele de soare. Nu-i trebuia nimic din toate acestea, dorea un singur lucru: să se mute la Moscova.

Anunţurile date la ziare pentru un schimb de locuinţă —: o oferea pe a lui, de pe strada Institutskaia din Kiev, contra unui spaţiu mai redus, la Moscova — nu dăduseră nici un rezultat. Nu găsea amatori şi, dacă arareori pica vreunul, pro­punerile nu erau tocmai onorabile.

Telegrama l-a zguduit pe Maximilian Andreevici. Era o ocazie care ar fi fost păcat să-i scape! Oamenii practici ştiu că asemenea ocazii nu se repetă.

Pe scurt, în ciuda oricăror obstacole, trebuia să fie abil, să pună mîna pe locuinţa de pe Sadovaia, să-l moştenească pe nepot. Da, era complicat, foarte complicat, dar aceste compli­caţii trebuiau biruite cu orice preţ. Mult experimentatul Maxi­milian Andreevici ştia că pentru aceasta primul pas absolut indispensabil era înscrierea sa temporară, ca flotant, în spa­ţiul nepotului răposat, adică în cele trei camere ale lui.

Vineri la amiază, Maximilian Andreevici intra pe uşa odăii în care îşi avea sediul administraţia imobilului nr. 302 bis, de pe strada Sadovaia din Moscova.

într-o cameră îngustă, în care pe un perete atîrna o placar-dă arhaică, reprezentînd în cîteva tablouri procedeele folosite pentru readucerea la viaţă a celor înecaţi, la o masă de lemn simplu, stătea, singur cuc, un bărbat nebărbierit, de vîrstă mij­locie, cu un fel de nelinişte în ochi.

— Aş putea să-l văd pe preşedintele comitetului de bloc? se informă politicos economistul-planificator, scoţîndu-şi pă­lăria şi aşezîndu-şi valijoara pe un scaun.

Această întrebare, după cum s-ar părea nevinovată, îl amărî, nu se ştie de ce, pe omul de pe scaun în aşa măsură, încît se schimbă chiar la faţă. Se uită chiorîş, plin de panică şi mor­măi nedesluşit că preşedintele lipseşte.

— O fi acasă? întrebă Poplavski. Am o chestiune urgentă. Omul de pe scaun răspunse iarăşi incoerent, dar se putea

ghici că preşedintele nu era acasă.

— Şi cînd poate fi găsit?

Omul nu-i dădu nici un răspuns la această întrebare, ci, cu un fel de jale, îşi aruncă ochii pe fereastră.

„Aha!" îşi zise perspicace Poplavski, şi se interesă dacă nu poate vorbi cu secretarul.

Ciudatul personaj de la masă, stacojiu de încordare, răs­pundea tot mormăit că şi secretarul lipseşte, că nu se ştie cînd vine şi... că e bolnav...

„Aha!" îşi zise din nou Poplavski şi urmă, stăruitor, cu glas tare:

— Totuşi, cineva din comitet trebuie să fie!?

— Eu, răspunse omul cu glas slab.

— Vedeţi dumneavoastră, începu răspicat Poplavski, sînt singurul moştenitor al răposatului Berlioz, nepotul meu, care a pierit, după cum bine ştiţi, la Patriarşie prudî, şi sînt dator, conform legii, să preiau moştenirea care constă din aparta­mentul nostru numărul 50...

— Nu sînt la curent, tovarăşe... îl întrerupse omul, abătut.

— Daţi-mi voie, spuse Poplavski cu glas răsunător, ca membru în comitetul de bloc sînteţi obligat...

La acest punct al conversaţiei, în cameră îşi făcu apariţia un cetăţean. Văzîndu-l, omul de pe scaun îngălbeni.

— Dumneata eşti Piatnajko, membru al comitetului de bloc? îl întrebă nou-venitul.

— Eu, răspunse acesta abia auzit.

Nou-venitul îi şopti ceva omului de pe scaun, iar acesta, mîhnit din cale-afară, se ridică, şi peste cîteva clipe Poplavski se trezi singur în camera goală a administraţiei.

„Măi, ce complicaţie! ca un făcut, tocmai acum să nu fie nici unul care..." gîndi cu năduf Poplavski, străbătînd cu pas grăbit curtea asfaltată, ca să ajungă la apartamentul nr. 50.

De îndată ce economistul-planificator atinse soneria, uşa se deschise şi el pătrunse într-un vestibul cufundat în semi­obscuritate. II surprinse întru cîtva o împrejurare: nu-şi dădea seama cine-i deschisese. în vestibul, pe un scaun, şedea un motan negru, uriaş; încolo nu mai era nimeni.

Maximilian Andreevici tuşi ca să-şi anunţe prezenţa, se foi pe loc bocănind, şi atunci uşa dinspre cabinet se deschise, iar în vestibul intră Koroviev. Maximilian Andreevici se în­clină cu politeţe, dar demn, şi spuse:

— Mă numesc Poplavski. Sînt unchiul...

Nu apucă să sfîrşească vorba: Koroviev scoase din buzu­nar o batistă murdară, îşi afundă nasul în ea şi începu să plîngă.

— ... răposatul Berlioz...

— Da, da, sigur! îl întrerupse Koroviev, luîndu-şi batista de la nas. De îndată ce v-am văzut, am şi ghicit cine sînteţi! Din nou, cutremurat de plîns, începu să strige: Ce nenorocire! Cum a fost cu putinţă una ca asta?!

— L-a călcat tramvaiul? întrebă în şoaptă Poplavski.

— L-a făcut zob! strigă Koroviev, şi lacrimile începură să-i curgă de sub pince-nez şiroaie. Zob! Am fost martor. Mă cre­deţi, pac! şi capul i s-a dus într-o parte. Apoi, trosc! — picio­rul drept tăiat în două. Trosc! — şi cel stîng tăiat în două. Iată unde te aduc tramvaiele!

Şi, ca şi cum n-ar fi fost în stare să se stăpînească, Koroviev se izbi cu nasul în perete, zguduit de plîns.

Unchiul lui Berlioz fu profund impresionat de comporta­rea necunoscutului. „Şi se mai spune că în secolul nostru nu întîlneşti oameni de inimă!" se gîndi el, simţind că şi pe el îl ustură ochii. In acelaşi timp, un nor neplăcut îi întunecă su­fletul şi, de îndată, îl străfulgera gîndul perfid, dacă nu cum­va acest om de inimă se şi trecuse în cartea de imobil, ca lo­catar, în apartamentul răposatului, deoarece au mai fost pe lume şi astfel de cazuri.

— Iertaţi-mă, eraţi prieten cu răposatul Misa? întrebă el, ştergîndu-se cu mîneca la ochiul stîng, uscat, în timp ce cu dreptul îl studia pe Koroviev răvăşit de o profundă întris­tare. Dar acesta plîngea atît de amarnic, încît nu puteai înţe­lege nimic altceva în afara cuvintelor pe care le repeta întruna: „Trosc, şi în două!" După ce boci pe săturate, Koroviev se desprinse în sfîrşit de perete şi rosti:

— Nu, nu mai pot! Mă duc să iau trei sute de picături de valeriană eterată... şi, întorcînd spre Poplavski o faţă răvă­şită de lacrimi, adăugă: Astea-s tramvaiele!

— Scuzaţi-mă că vă întreb, dumneavoastră mi-aţi trimis telegrama? întrebă Maximilian Andreevici, chinuindu-se să ghicească cine ar putea fi acest plîngăreţ ciudat.

— El, răspunse Koroviev, şi arătă cu degetul spre motan. Poplavski holbă ochii, presupunînd că nu auzise bine.

— Nu, nu sînt în stare, nu mai pot, continuă Koroviev smiorcăindu-se. Numai cînd mi-aduc aminte: roata i-a venit peste picior... o roată atîrnă zece puduri... Trosc! Mă duc să mă vîr în pat, să adorm, să uit...

Spunînd acestea, dispăru din vestibul. Motanul se mişcă, sări de pe scaun, se aşeză pe labele dina­poi, îşi puse labele dinainte în şolduri, deschise botul şi spuse:

— Ei bine, eu am dat telegrama. Altceva ce mai vrei?

Maximilian Andreevici simţi cum ameţeşte, mîinile şi pi­cioarele îi amorţiră, scăpă geamantanul şi se lăsă pe scaun în faţa motanului.

— Ţi-am vorbit ruseşte, mi se pare, spuse cu severitate motanul, altceva ce mai vrei?

Poplavski însă rămase fără grai.

— Buletinul de identitate! răcni motanul, întinzînd o labă durdulie.

Pierzînd uzul raţiunii şi văzînd înaintea sa doar cele două scîntei arzînd în ochii motanului, Poplavski îşi scoase din bu­zunar buletinul ca pe un pumnal. Motanul luă de pe măsuţa de sub oglindă nişte ochelari cu ramă neagră groasă, şi-i ar­boră pe nas făcîndu-se şi mai impunător; apoi smulse buleti­nul din mîna tremurătoare a lui Poplavski.

„Interesant, oare voi leşina sau nu?"... se gîndea unchiul. De departe, se auzeau smiorcăielile lui Koroviev, tot vestibu­lul se umpluse de miros de eter, valeriană şi încă ceva greţos.

— Ce secţie ţi-a eliberat documentul? întrebă motanul, privind atent pagina.

Dar nu primi nici un răspuns.

— Patru sute doisprezece, vorbi pentru sine motanul plim-bîndu-şi laba pe act şi ţinîndu-l cu josul în sus. Păi sigur. Cu­nosc secţia asta care eliberează acte la fieşcine. Eu, de pildă, nu l-aş fi eliberat unui individ ca dumneata; pentru nimic în lume nu l-aş fi eliberat! Mi-aş fi aruncat mai întîi ochii pe faţa dumitale şi te-aş fi refuzat. Motanul se mîniase în asemenea hal, încît trînti actul pe podea. Participarea dumitale la înmor-mîntare se contramandează, urmă el pe un ton oficial. Fă bine şi pleacă acolo unde domiciliezi. Şi răcni spre uşă: Azazello!

La această chemare, în vestibul veni în fugă, strîns într-un tricou negru şi cu un cuţit înfipt la brîu, un bărbat mic, roş­cat, şchiop, cu un clonţ gălbui ieşind din gură şi cu albeaţă la ochiul stîng.

Poplavski simţi că se înăbuşă, se ridică şi se dădu înapoi ţinîndu-se de inimă.

— Condu-l, Azazello! porunci motanul, ieşind din ves­tibul.

— Poplavski, spuse încet şi fonfăit bărbatul care intrase, nădăjduiesc că totul e limpede?

Poplavski dădu afirmativ din cap.

— Intoarce-te imediat la Kiev, continuă Azazello. Stai aco­lo cuminte, nu crîcni şi mută-ţi gîndul; n-ai să pupi nici un apartament la Moscova. înţeles?

Acest pitic, care-l înspăimîntase de moarte pe Poplavski cu clonţul lui, cu cuţitul şi cu ochiul saşiu, îi ajungea econo­mistului numai pînă la umăr, dar acţiona energic şi organizat.

în primul rînd ridică actul şi-l înmînă lui Maximilian An­dreevici care-l luă cu o mînă vlăguită. Apoi, numitul Azazello ridică cu o mînă geamantanul, cu cealaltă deschise uşa şi, ţi-nîndu-l de braţ pe unchiul lui Berlioz, îl conduse pe palier. Poplavski se sprijini de perete. Fără a avea nevoie de cheie, Azazello descuie geamantanul, scoase din el, învelită într-un ziar unsuros, o găină uriaşă friptă, cu un picior lipsă, şi o puse pe palier. Pe urmă scoase două rînduri de lenjerie, o curea de ascuţit briciul, un carnet şi un toc; şi toate acestea le îm­pinse cu piciorul în casa scării, lăsînd pe palier numai găina. Tot într-acolo zbură şi valiza goală. Se auzi cum se rostogo­lea huruind şi, judecind după sunet, îi sărise capacul.

Pe urmă, banditul cel roşcat apucă găina de unicul picior şi izbi atît de straşnic cu ea în grumazul lui Poplavski, încît trupul găinii se desprinse şi Azazello rămase numai cu pi­ciorul în mînă. „Totul se învălmăşise în casa Oblonski", după cum prea bine s-a exprimat celebrul scriitor Lev Tolstoi. La fel s-ar fi spus şi în cazul de faţă. Da! Totul se învălmăşise în ochii lui Poplavski. Văzu un fel de scînteie prelungă, care apoi luă înfăţişarea unui şarpe îndoliat ce stinse pentru o clipă lu­mina zilei senine de mai, şi Poplavski zbură pe scări în jos, ţinîndu-şi în mînă documentul.

Zbură aşa pînă la prima cotitură, izbi la palierul urmă­tor cu piciorul într-un geam şi se aşeză pe o treaptă. Pe lîngă el trecu, sărind din treaptă în treaptă, găina fără picioare şi se prăbuşi în casa scării. Azazello, rămas sus, înfulecă într-o clipă carnea de pe picior, vîrî osul în buzunarul lateral al tri­coului, se întoarse în apartament şi trînti uşa cu zgomot.

în vremea aceasta, de jos răsunară paşi. Cineva urca tiptil treptele.

După ce mai parcurse un etaj, Poplavski se aşeză pe o ban­chetă de lemn, întîlnită în cale şi-şi trase răsuflarea.

Urca un omuleţ în vîrstă, pirpiriu, cu o faţă neobişnuit de tristă, într-un costum de modă veche din alpaca, cu o pălărie de pai, tare, cu panglică verde. Se opri lîngă Poplavski.

— îngăduiţi-mi să vă întreb, cetăţene, se informă cu tris­teţe omul, unde este apartamentul numărul 50?

— Mai sus, răspunse scurt Poplavski.

— Cu plăcere vă mulţumesc, cetăţene, spuse omul la fel de trist şi-şi continuă urcuşul, iar Poplavski părăsi bancheta, coborînd în fugă.

Se naşte întrebarea: oare nu cumva Maximilian Andre­evici alergă la miliţie să se plîngă de bandiţii care-l atacaseră ziua-nămiaza mare? Nu, în nici un caz, o putem afirma cu toa­tă tăria. Să intri la miliţie şi să spui că, vedeţi dumneavoastră, un motan cu ochelari mi-a descifrat buletinul de identitate, iar mai apoi un om în tricou, cu un cuţit... Nu, oameni buni, Maximilian Andreevici era într-adevăr o persoană inteligentă.

Ajunse jos şi chiar lîngă ieşire zări o a doua uşă care dă­dea într-un soi de cămară. Geamul ei era spart. Poplavski îşi ascunse buletinul în buzunar, aruncă o privire în jur, nădăj­duind să-şi găsească lucrurile aruncate. Dar nici urmă de ele. Singur se minună cît de puţină amărăciune îi pricinuia pier­derea, îl preocupa un alt gînd interesant şi ademenitor: să mai verifice încă o dată cu ajutorul acelui omuleţ apartamentul blestemat. De vreme ce s-a interesat unde se află, înseamnă că se duce acolo pentru prima oară. Deci, în momentul de faţă, e gata să cadă drept în ghearele bandei care se cuibărise în apartamentul nr. 50. Ceva îi spunea că omuleţul va ieşi foarte curînd din sus-numitul apartament. Maximilian Andreevici nu mai intenţiona, fireşte, să se ducă la înmormîntarea nepo­tului său şi, pînă la plecarea la Kiev, era încă destulă vreme. Economistul aruncă o privire în jur şi se strecură în cămară.

în timpul acesta, departe, sus, se trînti o uşă. „A intrat", îşi zise Poplavski cu o strîngere de inimă. în cămară era ră­coare şi duhnea a şoareci şi a cizme. Maximilian Andreevici se aşeză pe un butuc de lemn şi se hotărî să aştepte. Avea o poziţie favorabilă: din cămară se vedea tocmai uşa de la sca­ra a şasea.

Dar unchiul din Kiev trebui să aştepte mai mult decît îşi închipuise. în tot timpul acesta, scara rămase pustie. Se deslu-şea bine orice se petrecea; într-un tîrziu, la etajul patru pocni o uşă. Poplavski îngheţă. „Da, sînt paşii lui. Coboară"... Se deschise o uşă cu un etaj mai jos. Paşii se potoliră. Răsună un glas de femeie. Apoi vocea omului trist, da, era vocea lui... Se auzi parcă: „Lasă, pentru numele lui Dumnezeu..." Po­plavski îşi lipi urechea de geamul spart. Auzi un rîs de fe­meie. Paşi repezi şi uşori în jos. Şi iată apărînd un spate de femeie. Cu o poşetă verde în mînă, ieşea din hol în curte. Acum paşii omuleţului răsunară din nou mai departe. „Ciudat! Se înapoiază în apartament! Nu cumva face parte şi el din ban­dă? Da, se întoarce. Uite, din nou s-a deschis uşa de sus. Bine, să mai aşteptăm..."

De data asta n-avu mult de aşteptat. Zgomotul unei uşi. Paşi. Paşii se sting. Tăcere. Un urlet desperat. Un mieunat de pisică. Paşi mai repezi, mărunţi, coborînd în jos, în jos, me­reu în jos!

Poplavski nu aşteptase degeaba. Făcîndu-şi semnul crucii şi mormăind ceva, omul cel trist zbura pe scări, fără pălărie, cu o faţă de nebun, cu chelia zgîriată şi cu pantalonii complet uzi. începu să tragă de clanţa uşii de la ieşire, speriat cum era, nedîndu-şi seama dacă se deschide în afară sau înăun­tru; apoi, îi veni de hac şi zbură în curte, spre soare.

Verificarea apartamentului fusese efectuată. Fără să se mai gîndească la nepotul răposat ori la apartament, cutremurat de gîndul primejdiei la care se expusese, Maximilian Andre-evici, şoptind întruna trei cuvinte: „totu-i limpede, totu-i lim­pede!", ieşi fuga din imobil. Peste cîteva minute, troleibuzul îl ducea pe economistul-planificator spre gara Kiev.

Cîtă vreme economistul stătuse ascuns în cămară, omu­leţului pirpiriu i se întîmplase o istorie dintre cele mai neplă­cute. Era bufetier la Teatrul de varietăţi, se numea Andrei Fokici Sokov. In timp ce la teatru avusese loc ancheta, Andrei Fokici se ţinuse la o parte de evenimente; de remarcat e nu­mai faptul că devenise mai trist decît era de obicei şi, pe dea­supra, că se informase la curierul Karpov unde trăsese ma­gul sosit din străinătate.

Aşadar, după ce se despărţi de economist pe palier, bufe­tierul ajunse la etajul patru şi sună la apartamentul 50.

I se deschise de îndată, dar bufetierul tresări, se trase îna­poi şi mai zăbovi în prag. Era de înţeles! îi deschisese o jună care n-avea nimic altceva pe ea decît un şorţuleţ cochet de dantelă şi o bonetă albă pe cap. în picioare, ce-i drept, purta nişte pantofi aurii. Avea un trup desăvîrşit, şi singurul cusur al ei putea fi considerat doar cicatricea stacojie de la gît.

— Intraţi o dată, de vreme ce aţi sunat, spuse juna pironin-du-l pe bufetier cu nişte ochi verzi şi desfrînaţi.

Andrei Fokici oftă, clipi şi, scoţîndu-şi pălăria, păşi în ves­tibul. Tocmai atunci, în vestibul sună telefonul. Punîndu-şi un picior pe scaun, impudica subretă ridică receptorul şi spuse:

— Alo!

Bufetierul nu ştia unde să-şi ascundă ochii, se foia de pe un picior pe altul, gîndind: „Halal subretă mai are şi străinul ăsta! Ptiu, ce spurcăciune!" şi, ca să nu se spurce, privi în lă­turi cam cruciş.

întreaga încăpere, spaţioasă şi semiobscură, era împînzită cu fel de fel de lucruri neobişnuite. Astfel, pe speteaza unui scaun era aruncată o mantie îndoliată, căptuşită cu un mate­rial purpuriu, pe măsuţa de la oglindă zăcea o sabie lungă cu mîner de aur scînteietor. Alte trei săbii cu minere de argint stăteau rezemate într-un colţ, tot aşa de firesc, ca nişte um­brele sau bastoane. Iar pe coarnele de cerb din perete atîrnau berete cu pene de vultur.

— Da, spuse subreta la telefon. Cum, baronul Meigel? Vă ascult. Da, domnul artist este acasă astăzi. Da, va fi bucuros să vă vadă. Da, are oaspeţi... Frac sau haine negre. Cum? Pe la ora douăsprezece noaptea. Terminînd convorbirea, puse receptorul la loc şi se adresă bufetierului: Ce doriţi?

— Trebuie să-l văd negreşit pe cetăţeanul artist.

— Cum? Chiar pe dînsul în persoană?

— Pe dînsul, răspunse trist bufetierul.

— Am să întreb, zise, parcă şovăielnic, femeia şi, întredes-chizînd o uşă care dădea în cabinetul răposatului Berlioz, anunţă: Cavalere, a venit un om mărunţel care spune că tre­buie să-l vadă negreşit pe messire.

— Să intre, răsună din cabinet glasul spart al lui Koroviev.

— Poftiţi în salon, spuse juna cu firescul unei persoane îmbrăcate omeneşte şi, crăpînd uşa spre salon, părăsi vesti­bulul.

Intrînd unde fusese invitat, bufetierul uită pînă şi de trea­ba pentru care venise, într-atît îl uimi interiorul camerei. Prin vitraliile ferestrelor mari (fantezia văduvei bijutierului, dis­părută fără urmă), se prelingea o lumină neobişnuită, ca într-o biserică. în şemineul străvechi, uriaş, deşi afară era o zi cal­dă, de primăvară, duduia un foc viu. în cameră însă nu era deloc cald; dimpotrivă, cînd intrai, te izbea o umezeală de pivniţă. în faţa şemineului, pe o blană de tigru, şedea un mo­tan negru uriaş, care-şi mijea blajin ochii, fixînd flăcările din şemineu. Mai era acolo şi o masă: privind-o, bufetierul, om cu frica lui Dumnezeu, tresări: era acoperită cu un brocart bisericesc. Pe masă se lăfăiau o mulţime de sticle burduhă­noase, pline de praf şi mucegai. Printre sticle sclipea un pla­tou, care se vedea bine că era din aur curat. în faţa şemine­ului, un individ scund, roşcat, cu un cuţit la brîu, prăjea cîteva bucăţi de carne înfipte în vîrful unei săbii lungi de oţel. Sucul picura direct în flăcări, iar fumul se pierdea undeva sus, prin coşul şemineului. Mirosea a friptură, a parfum foarte tare şi a tămîie, din care cauză bufetierul, care aflase din ziare despre moartea lui Berlioz şi ştia că locuise aici, se gîndi că se oficiase pesemne un parastas pentru odihna sufletului celui răposat. Dar alungă acest gînd ca pe ceva lipsit de noimă.

Uluit, auzi deodată o voce profundă de bas, interogativă:

— Cu ce vă pot fi util?

în aceeaşi clipă bufetierul descoperi în umbra încăperii pe cel de care avea nevoie.

Magicianul stătea tolănit pe un divan jos, imens, cu o mul­ţime de perne aruncate ici şi colo. Bufetierului i se păru că stră­inul nu avea pe el decît lenjerie neagră de corp şi pantofi negri cu botul ascuţit.

— Sînt, începu cu amărăciune bufetierul, responsabilul bufetului de la Teatrul de varietăţi...

Actorul întinse înainte o mînă cu degetele încărcate de pietre scînteietoare, ca şi cînd ar fi vrut să oprească vorbele vizitatorului său, şi începu înflăcărat:

— Nu, nu, nu! Nici un cuvînt în plus! în nici un caz, nici­odată! N-am să iau în gură nimic de la bufetul dumitale! Asea­ră, stimabile, am trecut pe lîngă tejgheaua dumitale şi nu pot uita nici pînă azi nisetrul şi brînza! scumpul meu, brînză de culoare verde nu există! Te-a păcălit cineva. Brînza trebuie să fie albă. Da, şi ceaiul?! Nişte lături! Am văzut cu ochii mei cum o tînără cam murdară turna apă rece din găleată în uria­şul dumitale samovar, şi în acelaşi timp clienţii continuau să fie serviţi cu ceai de acolo. Nu, dragul meu, aşa ceva e inad­misibil.

— Scuzaţi-mă, vă rog, încercă să riposteze Andrei Fokici, uluit de acest atac neaşteptat, n-am venit în problema asta, şi nisetrul n-are nici în clin, nici în mînecă...

— Cum adică, nici în clin, nici în mînecă, dacă era stricat?

— Mi s-a trimis la bufet nisetru cu prospeţime de gradul doi, îi comunică bufetierul.

— E o prostie, puişorule!

— Ce e o prostie?

— Prospeţimea de gradul doi! Prospeţimea poate fi de un singur fel: un aliment ori e proaspăt, ori nu e. Dacă nise­trul are prospeţimea de gradul doi, înseamnă că s-a împuţit.

— Scuzaţi, vă rog... începu din nou bufetierul, neştiind cum să scape de artistul care-i căuta nod în papură.

— Nu pot scuza, îi răspunse acesta cu hotărîre.

— Am venit în altă problemă, îngînă amărît de-a binelea bufetierul.

— în altă problemă? ce altă problemă poate să te aducă la mine? dacă nu mă înşală memoria, din persoanele înru­dite cu dumneata ca profesie n-am avut de-a face decît cu o vivandieră, dar şi asta demult, pe cînd nici nu erai venit pe lume. Totuşi, sînt bucuros să te primesc, Azazello! Un tabu­ret pentru domnul responsabil de bufet!

Individul care frigea carnea se întoarse, îngrozindu-l pe bufetier cu colţul lui, şi-i dădu cu dibăcie unul din taburetele aproape negre, din lemn de stejar. Alte scaune nu existau în cameră.

— Vă mulţumesc respectuos, rosti timid responsabilul şi se lăsă pe taburet. în aceeaşi clipă, un picior din spate se rup­se trosnind, şi bietul vizitator se prăbuşi, izbindu-se zdravăn

cu dosul de podea. în cădere, agăţă cu piciorul un alt taburet din faţa lui şi-şi răsturnă peste pantaloni o cupă plină de vin

negru.

— Vai, nu cumva te-ai lovit? exclamă artistul.

Azazello îl ajută pe ghinionist să se ridice şi-i oferi alt ta­buret. Cu vocea adînc îndurerată, acesta refuză propunerea gazdei de a-şi scoate pantalonii pentru a-i pune la uscat în faţa focului. Simţindu-se nespus de stingherit în hainele şi lenjeria ude leoarcă, se aşeză prevăzător pe al doilea taburet.

— îmi place să şed pe scaune joase, urmă artistul. Nu e nici prea periculos cînd cazi. Aşadar, ne-am oprit la nisetru. După cum am mai spus, dragul meu, prospeţime, prospeţime şi iar prospeţime! aceasta trebuie să fie deviza fiecărui bufe­tier. Apropo, n-ai vrea să guşti...

La aceste cuvinte, în lumina purpurie a şemineului, în faţa vizitatorului sclipi o spadă, şi Azazello puse pe farfuria de aur o bucată sfîrîitoare de carne, apoi o stropi cu zeamă de lămîie şi-i întinse bufetierului o furculiţă de aur cu doi dinţi.

— Vă mulţumesc frumos, dar eu...

— Te rog, te rog să guşti!

Din politeţe, responsabilul băgă o bucăţică în gură şi simţi imediat că mestecă ceva într-adevăr foarte proaspăt şi, în­deosebi, ceva grozav de gustos. Dar, după ce mestecă bucăţi­ca de carne aromată şi suculentă, fu cît pe ce să se înece şi să cadă din nou. Din camera de alături veni în zbor o pasăre mare, neagră, atingînd uşor cu aripa chelia bufetierului. Se aşeză pe tăblia şemineului alături de ornic. Era o bufniţă. „Doamne, Dumnezeule! îşi zise Andrei Fokici, nervos ca toţi bufetierii. Halal apartament, n-am ce spune!"

— O cupă de vin? Alb, negru? La ora aceasta ce vin pre­feri? Din ce ţară?

— Vă mulţumesc... nu sînt băutor...

— Rău faci! Atunci poate doreşti o partidă de zaruri? Sau preferi alte jocuri? Domino, cărţi?

— Nu joc, răspunse, sfîrşit, bufetierul.

— Rău de tot, conchise gazda. Treaba dumitale, dar după mine, bărbaţii care se feresc de vin, de jocuri, de compania femeilor frumoase şi de o discuţie la o masă amicală ascund ceva necurat. Oamenii de soiul ăsta sau sînt bolnavi, sau mi-zantropi. Nu-i mai puţin adevărat că există şi excepţii. Une­ori, printre cei ce au luat cu mine parte la vreun ospăţ s-au aflat şi ticăloşi notorii!... Aşadar, te ascult.

— Aseară aţi binevoit să faceţi scamatorii...

— Eu? sări uimit magicianul. Gîndeşte-te ce spui! Nici nu mi-ar sta bine una ca asta!

— Vă rog să mă scuzaţi, rosti buimac bufetierul. Bine, dar... şedinţa de magie neagră...

— A, da, da! Dragul meu, am să-ţi dezvălui o taină. Nu sînt deloc artist. Pur şi simplu doream să-i văd pe moscoviţi în mulţime, şi cel mai comod era s-o fac la teatru. Ei, şi suita mea — făcu un semn în direcţia motanului — a organizat acest spectacol; în ce mă priveşte, eu am stat şi m-am uitat la mos­coviţi. Dar, te rog, nu te schimba la faţă şi spune-mi ce anume legat de acest spectacol te-a adus la mine?

— Binevoiţi să vă reamintiţi că printre altele au căzut din tavan nişte hîrtii. Bufetierul coborî vocea şi privi jenat în jur. Bineînţeles, lumea a sărit buluc să le prindă. In pauză vine la bufet la mine un tînăr şi-mi dă o hîrtie de zece ruble, la care i-am dat rest opt ruble şi jumătate. Apoi altul...

— Tot un tînăr?

— Nu, unul în vîrstă. Apoi un al treilea, al patrulea... Le-am dat la toţi restul. Azi-dimineaţă verific casa şi, în loc de bani, dau peste bucăţi de hîrtie tăiată. Au păgubit bufetul cu o sută nouă ruble.

— Vai, vai, vai! se miră actorul. Cum puteau să creadă că sînt bani adevăraţi? Nici nu concep măcar că au făcut-o in­tenţionat!

Bufetierul aruncă o privire piezişă şi tristă în jur, fără să scoată o vorbă.

— Să fi fost nişte escroci? îl întrebă alarmat magul pe mu­safir. E posibil ca printre moscoviţi să existe escroci?

Drept răspuns, păgubaşul zîmbi cu atîta amărăciune, în-cît nu mai încăpea nici o îndoială; da, printre moscoviţi erau şi escroci.

— Ce josnicie! se revoltă Woland. Eşti un om sărac... Nu-i aşa?

Bufetierul îşi strînse capul între umeri, aşa încît se vedea limpede că e un om sărac.

— Cit ai la casa de economii?

Tonul întrebării era plin de simpatie, totuşi o întrebare de felul ăsta numai delicată n-o poţi numi. Bufetierul se fîstîci.

— Două sute patruzeci şi nouă de mii de ruble, la cinci case de depuneri, dădu replica din camera vecină o voce spar­tă, iar acasă, sub duşumea, încă două sute monede de aur a cîte zece ruble.

Bufetierul rămase parcă lipit de taburet.

— Ei, la urma urmei, nu e cine ştie ce sumă, îi spuse îngă­duitor Woland musafirului. Deşi, nici de banii ăştia nu ai ne­voie. Cînd ai să mori?

De data aceasta bufetierul se revoltă.

— Nimeni n-o poate şti, şi pe nimeni nu priveşte.

— Ţi-ai găsit! „Nimeni n-o poate şti!" se auzi aceeaşi voce mizerabilă din cabinet. Ce să spun! Binomul lui Newton, nu alta! Va muri peste nouă luni, în februarie viitor, de cancer la ficat, la clinica universitară nr. 1 din Moscova, salonul patru.

Faţa condamnatului se făcu galbenă ca ceara.

— Nouă luni... calcula îngîndurat Woland. Două sute patruzeci şi nouă de mii... una peste alta, revine la douăzeci şi şapte de mii pe lună... cam puţin, dar dacă duci o viaţă mo­destă, ajunge... Unde mai pui şi monedele de aur...

— De monedele de aur nu se va atinge, se băgă pe fir ace­eaşi voce, care îngheţa inima bufetierului. După moartea lui Andrei Fokici, casa va fi imediat demolată, iar monedele gă­site sub podea vor fi expediate la banca de stat.

— Nici nu te-aş sfătui să te internezi la clinică, continuă artistul. Ce sens are să mori într-un salon, în gemetele şi hor-căielile unor bolnavi condamnaţi la moarte? N-ar fi mai bine să faci un chef grozav cu aceste douăzeci şi şapte de mii şi apoi să iei otravă, să te muţi pe lumea cealaltă în sunetul stru­nelor, înconjurat de femei frumoase, ameţite de vin, şi de prie­teni — oameni de viaţă?

Viitorul răposat şedea nemişcat. îmbătrînise din cale-afară în cîteva clipe. Cearcăne vineţii îi umbreau ochii, obrajii i se scofîlciseră, falca de jos îi atîrna.

— Dar ne-am cam lăsat pradă visării, exclamă amfitrionul. Să trecem la lucruri concrete. Arată-mi, te rog, bucăţile dumi-tale de hîrtie.

Tulburat, bufetierul scoase din buzunar pachetul, îl des­făcu şi încremeni. în pachet erau bancnote adevărate de cîte zece ruble.

— Dragul meu, eşti într-adevăr bolnav, spuse Woland, strîngînd din umeri.

Bufetierul, cu un zîmbet dement, se ridică de pe taburet.

— A-a-a... bîlbîi el... dar dacă ele din nou vor... aia...

— Hm, căzu pe gînduri artistul. Atunci să treci din nou pe la noi. Mai pofteşte, sînt bucuros de cunoştinţă...

Din cabinet ţîşni Koroviev şi, repezindu-se la bufetier, îi înşfacă mîna şi începu să i-o scuture, rugîndu-l să transmită tuturor, dar absolut tuturor, complimente. Năucit de-a bine-lea, Andrei Fokici o luă din loc spre antreu.

— Hella, condu-l pe domnul! strigă Koroviev.

Din nou roşcata cea despuiată se afla în antreu! Bufetierul se strecură pe uşă, piuind: „La revedere", şi se îndepărtă cu pas de om beat. Coborînd scara, se opri, se aşeză pe o treap­tă, scoase pachetul şi-l verifică. Banii erau la locul lor.

Tocmai atunci, dintr-un apartament pe acelaşi palier ieşi o femeie cu o geantă verde. Văzînd omul de pe trepte, care privea tîmp la banii ce-i avea într-un pachet, femeia zîmbi, spunînd gînditoare:

— Ce casă păcătoasă şi la noi... Ăsta s-a cherchelit dis-de-dimineaţă... geamul de pe scara noastră iar l-a spart ca­reva!

Uitîndu-se însă mai atent la bufetier, adăugă:

— Tii, ce mai bănet, să-l mănînci cu lingura!... Mai bine l-ai împărţi cu mine, cetăţene. Ce zici?

— Pentru numele lui Cristos, lasă-mă în pace! spuse spe­riat bufetierul, vîrîndu-şi banii cu îndemînare în buzunar.

Femeia izbucni în rîs.

— Lua-te-ar naiba, zgîrie-brînză! Am glumit... şi începu să coboare scara.

Bufetierul se ridică încet, îşi duse mîna la pălărie s-o în­drepte şi descoperi cu uimire că n-o mai are pe cap. Tare n-ar fi vrut să se mai întoarcă, dar îi părea rău de pălărie. După o clipă de şovăială, se întoarse totuşi şi sună la uşă.

— Ce mai vrei? îl întrebă blestemata de Hella.

— Mi-am uitat pălărioara... şopti bufetierul împungîn-du-şi cu degetul chelia. Hella se întoarse cu spatele spre el. Bufetierul îşi scuipă mental în sîn şi închise ochii. Cînd îi des­chise din nou, Hella îi întindea pălăria şi o spadă cu mînerul negru.

— Nu-i a mea... şopti bufetierul, dînd la o parte spada şi punîndu-şi cu repeziciune pălăria pe cap.

— Ai venit fără spadă? se miră Hella.

Bufetierul mormăi ceva şi se repezi pe scară în jos. Nu-şi dădu seama ce anume, dar îl incomoda ceva în creştet şi-i era prea cald cu pălăria. O scoase şi sări în sus de groază, scăpînd un ţipăt înfundat. Ţinea în mîini o beretă de catifea cu o pană ponosită de cocoş. îşi făcu semnul crucii. în aceeaşi clipă, be­reta scoase un mieunat, se prefăcu într-un pisoi negru şi, să­rind înapoi pe capul lui Andrei Fokici, îşi înfipse ghearele în chelia lui. Cu un răcnet desperat, bufetierul o luă la goană în jos, iar pisoiul se desprinse de la chelie şi o zbughi pe sca­ră în direcţia opusă.

Ieşind la aer, bufetierul străbătu în trap mărunt drumul pînă la poartă şi părăsi pentru totdeauna acel cuib al diavo­lului — imobilul cu numărul 302 bis.

Se ştie cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai apoi. Ieşind în goană din gang, aruncă o privire sălbatică în jur, ca şi cînd ar fi căutat ceva. Peste cîteva clipe se afla în farmacia de peste drum. Nici n-apucă să rostească bine:

— Spuneţi-mi, vă rog... şi farmacista exclamă:

— Cetăţene, capul dumitale e numai zgîrieturi! După alte cinci minute, bandajat la cap, bufetierul află că

cei mai buni specialişti în boli de ficat sînt profesorii Bernadski şi Kuzmin. Interesîndu-se care e mai aproape, află, în culmea bucuriei, că profesorul Kuzmin locuieşte chiar a doua casă de-acolo, într-o vilişoară albă şi peste încă două minute intra în acea vilişoară.

înăuntru totul era străvechi, dar foarte, foarte intim. în amintirea bufetierului rămase o dădacă bătrînă, care îi ieşise prima în întîmpinare. Bătrîna vru să-i ia pălăria, dar, fiindcă nu avea aşa ceva, plecă molfăind cu gura-i ştirbă.

în locul ei, lîngă oglinda aşezată sub o arcadă, se afla acum o femeie de vîrstă mijlocie, cu halat alb, care-i declară că nu-l

poate înscrie decît pentru ziua de 19. Bufetierul pricepu pe loc ce are de făcut. Aruncînd o privire stinsă ca de muribund pe sub arcadă şi văzînd că în încăperea ce putea fi numită camera de aşteptare şedeau trei pacienţi, şopti:

— Sînt grav bolnav, pe moarte...

Femeia privi nedumerită capul bandajat al pacientului si spuse după un moment de ezitare:

— Dacă-i aşa... şi-l lăsă să treacă pe sub arcadă.

In aceeaşi clipă, uşa de vizavi se deschise, şi în cadrul ei străluci un pince-nez de aur. Femeia cu halatul spuse:

— Cetăţeni, bolnavul acesta va intra peste rînd.

Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se si trezi în cabinetul profesorului Kuzmin. Camera aceea prelungă nu avea nimic din aerul înspăimîntător, solemn, al unui cabinet medical.

— Ce-aţi păţit? îl întrebă cu vocea caldă profesorul Kuz­min, privindu-i cu oarecare îngrijorare capul bandajat

— Adineauri am aflat dintr-o sursă sigură, răspunse bu­fetierul, examinînd cu privirea sălbăticită o fotografie de grup înrămată, că în februarie viitor voi muri de cancer la ficat Vă implor, opriţi evoluţia bolii.

Profesorul Kuzmin se lăsă pe speteaza înaltă în stil gotic a fotoliului său de piele.

— Iertaţi-mă, dar nu vă înţeleg... Aţi fost la vreun medic? De ce aveţi capul bandajat?

— Ce medic... Dacă l-aţi fi văzut pe medicul ăsta... răs­punse bufetierul şi începu deodată să clănţăne din dinţi în ce priveşte capul, daţi-l dracului, n-are nici în clin, nici în mî-neca... Altceva vă rog... Opriţi evoluţia bolii!...

— Daţi-mi voie, cine v-a spus asta?

— Credeţi-l! îl ruga fierbinte bufetierul. Ştie el bine ce ştie!

. r - " PJ"1Cep nimid SpUSe Profesorul, clînd din umeri si indepartrndu-se cu fotoliu cu tot de masă. Cum poate să ştie dumnealui cînd veţi muri? Cu atît mai mult, cu cît nici nu-i medic!

— în salonul patru, răspunse bufetierul. Profesorul se uită lung la pacient, la capul lui, la pantalo­nii uzi, şi-şi spuse: „Asta mai lipsea; e nebun "

— Obişnuiţi să beţi votcă? îl întrebă el — în viaţa mea n-am pus votcă în gură.

Atunci profesorul îl puse să se dezbrace şi să se culce pe canapeaua rece, tapisată cu muşama. îi pipăi burta, şi bufe­tierul se însenină, întrucît Kuzmin îi spuse categoric că în pre­zent, cel puţin în clipa de faţă, nu găseşte nici un indiciu de cancer. Totuşi, dacă lucrurile stau aşa, adică dacă-i e teamă, dacă a dat peste un şarlatan care l-a băgat în sperieţi, trebuie să facă toate analizele...

Profesorul umplu cîteva foi de hîrtie, explicîndu-i unde să meargă şi ce să ducă. Afară de asta, îi dădu un bilet către pro-fesorul-neuropatolog Bourre, spunînd pacientului că siste­mul lui nervos este complet zdruncinat.

— Cît vă datorez, domnule profesor? întrebă bufetierul cu o voce duioasă şi tremurătoare, scoţînd un portofel umflat doldora.

— Cît doriţi, răspunse sec şi scurt profesorul. Pacientul scoase treizeci de ruble şi le puse pe masă, apoi,

pe neaşteptate, puse încetişor, cu o mişcare felină, peste banc­note, un fişic zăngănitor, învelit într-o hîrtie de ziar.

— Ce-nseamnă asta? întrebă Kuzmin, răsucindu-şi mus­taţa.

— Vă rog să primiţi, cetăţene profesor, şopti el, vă implor, opriţi evoluţia cancerului.

— Să-ţi iei imediat aurul de-aici, spuse profesorul mîndru de el. Mai bine ţi-ai îngriji nervii. Chiar rnîine să-ţi duci urina la analiză, să nu bei mult ceai, iar mîncarea să fie complet ne­sărată.

— Nici în supă să nu pun sare?

— Nicăieri, îi ordonă Kuzmin.

— O-of! exclamă întristat bufetierul şi, privindu-l duios pe profesor, strînse aurul şi o luă spre uşă de-a-ndăratelea.

In seara aceea profesorul nu avusese prea mulţi pacienţi; cînd pogorî amurgul, plecă şi ultimul dintre ei. Scoţîndu-şi halatul, aruncă o privire spre locul unde bufetierul lăsase ba­nii şi, în loc de bancnote, văzu trei etichete de la şampania „Abrau-Dursot".

— Dracu ştie ce-o mai fi şi asta! bolborosi Kuzmin tîrîn-du-şi poalele halatului pe podea şi pipăind hîrtiile. Pesemne că ăsta nu-i numai schizofrenic, ci şi escroc! Nu înţeleg ce a vrut de la mine? Recomandaţie scrisă pentru analiza urinei? M-aş mira! Vai, vai, vai! O fi furat paltoanele! Profesorul se năpusti în antreu, aşa cum era, cu halatul îmbrăcat numai pe o mînă. Xenia Nikitişna! strigă el strident. Vezi dacă nu lip­seşte vreun palton.

Paltoanele erau la locul lor. în schimb, cînd profesorul, re­venit în cabinet, îşi lepădă în sfîrşit halatul de pe el şi aruncă o privire spre birou — încremeni şi-şi simţi picioarele ţintuite parcă de parchet. Pe locul unde se găseau etichetele şedea un pisoi negru, mic şi orfan, cu un botişor trist, mieunînd dea­supra unei farfurioare cu lapte.

— Daţi-mi voie, a-asta ce-o mai fi? Asta întrece... şi Kuz­min îşi simţi ceafa ca un sloi de gheaţă.

La strigătul stins şi jalnic al profesorului, veni în fugă Xenia Nikitişna care-l calmă pe loc, spunîndu-i că, fără doar şi poate, careva dintre pacienţi lăsase pisoiul acolo, şi că în lumea pro­fesorilor se întîmplă frecvent asemenea lucruri.

— Probabil că o duc greu, explică ea, pe cînd noi, desigur... S-au apucat să-şi dea cu presupusul care anume dintre

pacienţi abandonase pisoiul. Bănuiala căzu pe bătrînica cu ulcer la stomac.

— Ea, fără-ndoială, declară convinsă Xenia Nikitişna. Ce-o fi zis bătrîna: Tot trebuie să mor, păcat de pisic...

— Bine, bine! striga Kuzmin. Dar laptele? Farfurioara! Tot ea le-a adus?

— Laptele l-o fi adus în sticluţă şi aici l-o fi turnat în farfu­rioară, explică Xenia Nikitişna.

— In orice caz, ia de-aici pisoiul şi farfurioara, spuse Kuz­min, conducînd-o pe Xenia Nikitişna pînă la uşă. Cînd se în­toarse, situaţia era schimbată.

Atîrnîndu-şi halatul în cui, profesorul auzi de afară ho­hote de rîs. Privind pe fereastră, rămase năuc. Prin curte fugea spre căsuţa de vizavi o doamnă îmbrăcată numai în cămaşă. Profesorul o cunoştea şi-i ştia numele. Se numea Măria Alexan-drovna. în curte, un băiat se prăpădea de rîs.

— Ce-i asta? zise dispreţuitor Kuzmin.

Imediat, în camera de alături, ocupată de fiica profesoru­lui, patefonul începu să cînte foxtrotul „Halleluiah", şi, în aceeaşi clipă, profesorul auzi în spatele său un ciripit de vra­bie. Se întoarse şi văzu un vrăbioi mare săltînd pe birou.

„Hm... trebuie să-mi păstrez calmul!" îşi propuse profe­sorul. „O fi intrat cînd m-am îndepărtat de fereastră. Totul e-n ordine!" hotărî el, simţind dimpotrivă că totul e într-o dez­ordine cumplită şi asta, fără îndoială, mai ales din cauza aces­tui vrăbioi. Privindu-l mai atent, profesorul se convinse din capul locului că vrăbioiul nu e unul obişnuit. Parşivul se lăsa pe picioruşul stîng, dansa foxtrot în sunetele patefonului, ca un om beat lîngă tejghea, şi se obrăznicea în fel şi chip, pri­vindu-l cu impertinenţă pe profesor.

Mîna profesorului se lăsă pe telefon. Se pregătea să-l în­trebe pe colegul său de promoţie, Bourre, ce semnificaţie poa­te avea apariţia unui vrăbioi din ăsta, cînd ai şaizeci de ani şi, pe deasupra, mai suferi şi de ameţeli?

Intre timp, vrăbioiul se aşeză pe călimara primită cadou de către profesor, se găinată în ea (nu glumesc deloc!), se avîn-tă în sus, rămase atîrnat în aer, apoi, luîndu-şi elan, se repezi cu ciocul său dur ca oţelul în geamul fotografiei cu promoţia de absolvenţi ai anului 1894, îl făcu ţăndări şi numai după aceea îşi luă zborul pe fereastră.

Profesorul se răzgîndi şi, în loc să-i telefoneze colegului său Bourre, telefona la „Serviciul lipitori", spunîndu-şi nu­mele şi titlul şi rugind să i se trimită neîntîrziat acasă nişte lipitori. Puse receptorul la loc şi, întorcîndu-se cu faţa spre birou, scoase un urlet. La birou şedea, cu boneta pe cap, o infirmieră, ţinînd în mînă o geantă pe care scria „Lipitori". Profesorul porni să urle şi mai sălbatic: femeia avea o gură de bărbat, căscată şi strîmbă, care-i ajungea pînă la urechi, un clonţ enorm şi ochi de moartă.

— Bănuţii am să-i strîng eu, spuse cu o voce de bas infir­miera, n-au de ce să zacă aici.

Adună, cu ghearele ei de pasăre, etichetele şi se topi în văzduh.

Două ore mai tîrziu, profesorul Kuzmin şedea în dormi­torul său, lungit pe pat; la tîmple, după urechi şi la gît îi atîr-nau lipitori. La picioarele lui, pe plapuma de mătase, stătea profesorul Bourre, un bărbat cu mustaţa căruntă; îl privea compătimitor pe Kuzmin şi încerca să-l consoleze, spunîndu-i că peripeţiile lui erau o nimica toată. De afară, noaptea se uita pe fereastră.

Ce întîmplări năstruşnice s-or mai fi petrecut în noaptea aceea la Moscova nu ştim şi, desigur, nici nu vom căuta să aflăm, cu atît mai mult, cu cît a sosit timpul să trecem la partea a doua a acestei istorisiri adevărate. Vino cu mine, cititorule!