Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 19. Margareta
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!

Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am să-ţi arăt o asemenea dragoste!

Da! Maestrul se înşela, cînd la spital, în ceasul acela tîrziu de după miezul nopţii, îi spunea lui Ivan că ea l-a uitat. Era cu neputinţă. Nu, ea nu-l uitase.

înainte de toate, să dezvăluim taina pe care maestrul nu voise s-o dezvăluie lui Ivan. Pe iubita lui o chema Margareta Nikolaevna. Tot ceea ce maestrul îi povestise despre ea săr­manului poet era adevărul adevărat. I-a descris-o aşa cum era: frumoasă şi inteligentă. La aceasta trebuie să mai adău­găm ceva: putem spune cu convingere că multe femei ar fi dat orice să facă schimb cu Margareta — adică, să-şi schimbe viaţa cu a ei. Femeie la treizeci de ani, fără copii, Margareta era soţia unui specialist de vază, care, pe deasupra, făcuse o descoperire de importanţă naţională. Era tînăr, frumos, bun, cinstit, şi-şi adora nevasta. Margareta Nikolaevna cu soţul ei ocupau etajul de sus al unei vile superbe, aflată pe o ulicioară din apropierea Arbatului, în mijlocul unei grădini. Un loc în-cîntător! Oricine se poate convinge de asta, dacă vrea să se ducă pînă acolo. Să-mi spună mie, şi eu îi dau adresa, îi arăt drumul; vila mai e şi astăzi acolo.

Margareta Nikolaevna nu ducea lipsă de bani. Putea să-şi cumpere orice-i făcea plăcere. Printre cunoscuţii soţului erau şi oameni foarte interesanţi. Niciodată nu avusese de-a face cu un primus. Nu cunoştea ororile traiului într-un apartament comun! în concluzie... era oare fericită? Nici o clipă! Din ziua cînd, la nouăsprezece ani, se măritase şi se mutase în această vilă ea nu cunoscuse fericirea. O, zei! Ce-i lipsea acestei fiinţe? Ce-i trebuia acestei femei, în ai cărei ochi ardea totdeauna o mică flacără de neînţeles? Ce-i trebuia acestei vrăjitoare, cu uitătura puţin crucişă, care în acea zi de primăvară ieşise ţi-nînd în mînă un buchet de mimoze? Nu ştiu, nu am aflat. Desigur, spunea adevărul, avea nevoie de el, de maestru, nu de vila aceea în stil gotic, nici de grădina ei, şi nici de bani. Spunea adevărul, pe el îl iubea.

Chiar şi mie, povestitor obiectiv şi un străin, mi se strînge inima la gîndul sentimentului pe care l-a încercat Margareta cînd a venit a doua zi în căsuţa maestrului (din fericire, fără să fi vorbit cu bărbatul ei, care nu se întorsese la ora fixată) şi a aflat că maestrul dispăruse. A făcut totul ca să afle ceva despre el, dar, bineînţeles, nu a aflat nimic. Şi s-a întors la vila ei, urmîndu-şi cursul vieţii de pînă atunci.

Dar de îndată ce zăpada murdară de pe trotuare şi de pe străzi se luă, de îndată ce pe fereastră intră prima adiere a vîntului de primăvară, jilav şi neliniştitor, Margareta Niko-laevna începu să tînjească şi mai mult decît în timpul iernii. Plîngea deseori pe-ascuns, ceasuri în şir, amarnic. Nu ştia pe cine iubeşte: un om viu sau unul mort? Şi pe măsură ce zilele treceau pline de disperare, mai cu seamă cînd afară se lăsa bezna nopţii, o chinuia tot mai des gîndul că dragostea ei o leagă de un mort.

Trebuia să-l uite sau să moară. Nu putea să mai conti­nue o viaţă ca aceasta! Nu, nu putea! Trebuia să-l uite cu orice preţ, da, să-l uite! Dar el nu se lăsa uitat, asta era durerea ei!

„Da, da, aceeaşi greşeală!" îşi spuse Margareta stînd lîngă sobă, cu ochii aţintiţi la focul pe care-l aprinsese în amintirea acelui foc ce ardea atunci, cînd el, maestrul, scria despre Pilat. „Ah, pentru ce am plecat în noaptea aceea de la el? Pentru ce? A fost o nebunie! M-am întors a doua zi, după cum îi fă­găduisem, dar a fost prea tîrziu. Da, m-am întors aşa cum s-a întors şi nefericitul Levi Matei — prea tîrziu!"

Toate aceste cuvinte erau, fără îndoială, absurde, pentru că, ce s-ar fi schimbat în realitate dacă ea ar fi rămas în noap-

tea aceea la maestru? L-ar fi salvat? E ridicol!... am exclama noi, dar asta n-o vom face de faţă cu o femeie deznădăjduită.

în ziua cînd se iscase toată zarva fără de noimă provocată de apariţia magului negru la Moscova, în vinerea aceea în care unchiul lui Berlioz a fost izgonit înapoi la Kiev, cînd a fost arestat contabilul şi s-au mai petrecut o mulţime de alte lucruri stupide şi de neînţeles, Margareta s-a trezit pe la amia­ză în dormitorul ei cu ferestre mari, orientate spre turnul vilei.

Deşteptîndu-se din somn, Margareta nu izbucni în plîns, cum se întîmpla adeseori, pentru că se trezise cu o presimţire — cu presimţirea că în ziua aceea se va întîmpla, în sfîrşit, ceva. Această presimţire ea căută s-o păstreze în sufletul ei, să-i facă mai mult loc, de teamă ca nu cumva s-o părăsească.

„Cred! şopti solemn Margareta. Cred că se va întîmpla ceva! Imposibil să nu se întîmple, fiindcă, mă întreb, pentru care păcate mi-a fost trimis chinul ăsta de o viaţă? Recunosc că am minţit, că am înşelat, că am dus o viaţă tăinuită, dar nu-i cu putinţă să fiu pedepsită pentru asta atît de crunt... Ceva se va întîmpla, negreşit, pentru că nimic nu poate să dureze o veşnicie. Şi apoi, visul meu a fost prevestitor, vă jur că-i aşa..."

Astfel şoptea Margareta Nikolaevna, privind storurile pur­purii în care se cuibărise lumina soarelui, în timp ce se îmbră­ca cu gesturi nervoase şi-şi pieptăna în faţa unei oglinzi tri­ple părul cîrlioţant, tăiat scurt.

Visul pe care-l avusese în noaptea aceea Margareta fusese într-adevăr neobişnuit. Trebuie spus că în timpul chinurilor ei sufleteşti din iarna ce trecuse, nu-l visase niciodată pe maes­tru. Noaptea, el o lăsa în pace; numai ziua ea se chinuia cum­plit, în noaptea asta însă îl visase.

Se făcea că se află într-o regiune cu totul necunoscută, tris­tă, posomorită sub cerul înnourat al unui început de primă­vară. Sus — cerul acela cu nori miţoşi, grăbiţi, iar mai jos, dedesubtul norilor — un pîlc de ciori de cîmp zburînd mut. O punte mică şi strîmbă, sub ea un rîuleţ tulbure de primăvară. Copaci amărîţi, aproape golaşi. Un plop tremurător, singu­ratic, iar mai departe, printre copaci, la capătul unei grădini, o construcţie mică din bîrne, o bucătărie, sau o baie de aburi, sau naiba mai ştie ce!

Totul în jur era fără viaţă şi atît de trist, încît parcă te tră­gea să te spînzuri de plopul ăsta tremurător, lîngă podeţ. în jur nici o pală de vînt, norii total nemişcaţi şi nici un suflet de om. Da, iată un loc de iad pentru un om viu!

Şi iată, închipuiţi-vă, uşa clădirii din bîrne se dă de perete şi apare el. E destul de departe, dar Margareta îl vede deslu­şit. Nu se poate dumiri cu ce este îmbrăcat, dar îşi dă seama că e în zdrenţe. Are părul vîlvoi, e nebărbierit. Ochii lui bol­navi sînt plini de nelinişte. O cheamă, îi face semn cu mîna să se apropie. înecîndu-se în văzduhul fără viaţă ce o învăluie, Margareta fuge spre el pe terenul accidentat şi se trezeşte.

„Visul acesta poate să însemne una din două, îşi spunea Margareta Nikolaevna, sau a murit şi m-a chemat, ceea ce ar însemna că a venit să mă ia şi am să mor în curînd, iar asta ar fi foarte bine, căci atunci s-ar termina chinul meu, sau tră­ieşte, şi atunci visul poate să însemne că vrea să-mi aduc amin­te de el! Vrea să spună că ne vom mai vedea... Da, ne vom revedea curînd de tot!"

în aceeaşi stare de surescitare, Margareta se îmbrăcă, în-cercînd să se convingă că, în esenţă, totul se potriveşte cum nu se poate mai bine şi că asemenea clipe trebuie să ştii să le prinzi şi să profiţi de ele. Bărbatul său plecase în delegaţie pentru trei zile. Timp de trei zile şi trei nopţi rămînea de capul ei; nimeni n-o putea împiedica să gîndească la ce voia, să vi­seze la ce-i plăcea. Toate cele cinci odăi de la etajul de sus al vilei, întregul apartament, pentru care ar fi invidiat-o zeci de mii de moscoviţi, se afla la dispoziţia ei şi numai a ei.

Dar, fiind liberă trei zile întregi, Margareta nu-şi alese din tot acest apartament luxos locul cel mai bun. După ce-şi bău ceaiul, se retrase într-o cămăruţă întunecoasă, fără ferestre, în care se păstrau valizele şi unde erau două dulapuri mari cu tot felul de vechituri. Chircită în faţa unuia dintre dula­puri, deschise sertarul de jos, şi, de sub un morman de cîrpe de mătase, scoase singurul lucru de preţ pe care-l avea în viaţă. Ţinea în mînă un vechi album din piele maronie în care avea fotografia maestrului, carnetul de la Casa de economii cu cele 10 000 de ruble depuse pe numele lui, petalele unui trandafir uscat, păstrate între filele unei foiţe, şi o parte din-tr-un caiet, de grosimea unei coli de tipar, cu pagini scrise la maşină şi cu marginea de jos arsă.

înapoindu-se în dormitor cu această comoară în mîini, Margareta Nikolaevna aşeză fotografia pe oglinda triplă şi rămase aşa aproape un ceas cu acel caiet, mistuit în parte de foc, pe genunchi, răsfoindu-l şi recitind textul; după ce-l atin­seseră flăcările, acesta nu mai avea nici început, nici sfîrşit: „... întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius; din tării po-gorîse bezna, aşternîndu-se peste zeii înaripaţi ce se înălţau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu mete­rezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleş-tee... Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată..."

Margareta ar fi vrut să citească mai departe, dar mai de­parte nu era nimic, doar nişte franjuri carbonizate, inegale.

Ştergîndu-şi lacrimile, puse caietul deoparte şi, proptin-du-şi coatele pe măsuţa de sub oglindă, reflectîndu-se toată în ea, rămase multă vreme cu ochii ţintă la fotografie. Apoi, într-un tîrziu, lacrimile îi secară. îşi strînse cu grijă comoara, care, peste cîteva minute, era ascunsă din nou sub cîrpele de mătase şi, în camera întunecoasă, zdrăngăni, încuindu-se la­cătul.

Margareta Nikolaevna îşi îmbrăcă pardesiul, cu gîndul să se ducă la plimbare. Frumoasa Nataşa, femeia ei de serviciu, veni s-o întrebe ce ar dori să-i gătească pentru felul doi la masă şi primi dezlegarea să-l facă la alegerea ei; ca să-i mai treacă de urît, Nataşa lungi vorba cu stăpîna, povestindu-i printre altele că în ajun, la un teatru, un scamator făcuse nişte trucuri atît de năstruşnice, încît lumea rămăsese buimacă; împărţise la toţi pe gratis cîte două flacoane de parfum străin şi ciorapi, iar apoi, după sfîrşitul spectacolului, cînd publicul ieşise în stradă, se pomeniră toţi goi-puşcă! Margareta Nikolaevna se trînti pe scaunul de lîngă oglindă şi izbucni în hohote de rîs.

— Nataşa! cum de nu ţi-e ruşine, eşti o fată cu carte, deş­teaptă.. . oamenii născocesc dracu ştie ce, pe la diferite cozi, iar dumneata le dai crezare!...

Nataşa se îmbujora la chip, replicîndu-i cu foc că nu e vor­ba de minciuni, fiindcă în ziua aceea chiar, văzuse ea, cu ochii ei, la un magazin alimentar de pe Arbat o cetăţeană care ve­nise în pantofi, dar, stînd la rînd la casă, observă deodată că rămăsese desculţă, numai cu ciorapii în picioare, iar panto­fii ia-i de unde nu-s. Rămăsese acolo cu ochii holbaţi. La căl-cîi se vedea o gaură cît toate zilele! Pantofii aceia fermecaţi îi avea de la spectacolul din seara trecută.

— Şi s-a dus aşa acasă?

— Aşa s-a dus! zicea Nataşa tot mai roşie, de ciudă că nu i se dă crezare. Da, aflaţi că aseară miliţia a ridicat vreo sută de persoane. Unele cetăţene, plecînd de la spectacolul cu pri­cina, fugeau pe Tverskaia numai cu chiloţii pe ele.

— Bineînţeles, de la Daria ai auzit aceste zvonuri, zise Mar­gareta Nikolaevna, de mult observ că este o mincinoasă fără pereche.

Această discuţie comică se încheie cu o surpriză plăcută pentru Nataşa. Margareta Nikolaevna se duse în dormitor şi ieşi de acolo ţinînd în mînă o pereche de ciorapi şi un fla­con de colonie şi, spunîndu-i Nataşei că şi ea ar vrea să facă o scamatorie, îi dădu fetei ciorapii şi flaconul, rugînd-o un singur lucru: să nu alerge desculţă pe Tverskaia şi să nu as­culte pălăvrăgelile Dariei. După ce se sărutară, cele două fe­mei se despărţiră.

în timp ce troleibuzul o ducea de-a lungul Arbatului, Mar­gareta Nikolaevna, rezemată de speteaza moale a banchetei, se gîndea la ale ei, mai trăgînd uneori cu urechea şi la şuşo­telile celor doi cetăţeni din faţă.

Aceştia, întorcînd capul din cînd în cînd cu teamă — să nu-i audă cumva cine ştie cine — şuşoteau pur şi simplu nişte aiureli. Bărbatul de lîngă geam, zdravăn, cărnos, cu nişte ochi mici ca de porc, libidinoşi, îi povestea vecinului său, un om mărunţel, că sicriul a trebuit să fie acoperit cu un văl negru...

— Nu se poate! şopti uimit mărunţelul. E nemaiauzit!... Şi ce-a făcut Jeldîbin?

Prin vuietul uniform al troleibuzului, dinspre fereastră, se auzi răspunsul:

— Miliţia judiciară... scandal mare... mister, nu alta!...

Din aceste frînturi de fraze, Margareta Nikolaevna înjghe­bă ceva mai coerent. Cei doi şuşoteau despre un mort (nu-i pomeniseră numele) căruia azi-dimineaţă i se furase capul din sicriu... Iată că, din cauza asta, Jeldîbin e în toate stările. Iar cei doi care se şuşotesc în troleibuz au şi ei o legătură cu mortul furat.

— Apucăm oare să ne ducem după flori? se neliniştea mă­runţelul. Zici că cremaţia va fi la ora două?

în cele din urmă, Margareta Nikolaevna se plictisi să mai asculte flecăreala misterioasă despre capul furat din sicriu şi se bucură văzînd că ajunsese la destinaţie şi că trebuie să coboare.

După cîteva minute, şedea pe o bancă de lîngă zidul Krem­linului, faţă în faţă cu Manejul.

Margareta îşi îngusta ochii, să se ferească de soarele stră­lucitor, amintindu-şi de visul ei din noaptea trecută şi gîndin-du-se că exact cu un an în urmă, în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, stătuse pe această bancă alături de el. Ca şi atunci, geanta ei neagră se afla lîngă dînsa, pe bancă. El însă lipsea acum, dar Margareta Nikolaevna vorbea totuşi cu dînsul, în gînd: „Dacă eşti deportat, de ce nu-mi dai un semn de viaţă? Oamenii dau semne de viaţă. Nu mă mai iubeşti? Nu, nu ştiu de ce, dar nu pot crede una ca asta. înseamnă că ai fost deportat şi ai murit... Atunci, te rog, lasă-mă, dă-mi în sfîrşit libertatea de a trăi, de a respira!..." Tot ea răspundea în locul lui: „Eşti li­beră. .. nu vezi că nu te ţin legată?" Apoi tot ea îi replica: „Nu, ăsta nu-i un răspuns! Dispari din amintirea mea, şi-atunci voi fi liberă..."

Prin faţa ei se perindau trecătorii.

Trăgînd cu coada ochiului la femeia cochetă, atras de fru­museţea şi singurătatea ei, un bărbat tuşi ca să-şi dreagă gla­sul, se aşeză pe celălalt capăt al băncii şi, luîndu-şi inima în dinţi, vorbi:

— Indiscutabil, astăzi este o vreme frumoasă.

Dar Margareta îi aruncă o privire atît de posomorită, încît, ridicîndu-se pe dată, individul plecă.

„Iată, de pildă, urmă în gînd Margareta, vorbind cu cel care-i stăpînea sufletul. De fapt, de ce l-am alungat pe acest bărbat? Mă plictisesc, şi acest donjuan nu era chiar atît de nesuferit, în afară, poate, de cuvîntul acela prostesc al lui, «in­discutabil».. . De ce stau aşa, singură cuc, lîngă acest zid? De ce mi-e viaţa pustie?"

Şedea acolo tristă şi abătută. Dar deodată simţi în piept acelaşi val de aşteptare şi emoţie care o izbise şi dimineaţă. Da, o să se întîmple ceva! Valul o izbi din nou, şi ea-şi dădu seama că era un val sonor. Prin zgomotele oraşului răsunau tot mai desluşit, apropiindu-se, sunetele unei tobe şi ale unor instrumente de suflat ce cîntau cam fals.

înaintea tuturor, trecînd pe lîngă grilajul grădinii, apăru, mergînd la pas, un miliţian călare, urmat de alţi trei, pe jos. Apoi se ivi un camion înaintînd încet; în el era îmbarcată o orchestră. în urma camionului, un autodric nou-nouţ, cu si­criul pe el, acoperit de coroane şi jerbe, avînd în cele patru colţuri cîte un om în picioare: trei bărbaţi şi o femeie.

Chiar de la distanţă, Margareta a putut vedea că chipu­rile oamenilor care stăteau în picioare în maşina mortuară, însoţindu-l pe cel decedat pe ultimul său drum, erau zăpă­cite şi arătau ciudat. Mai ales acest lucru sărea în ochi în ce-o privea pe cetăţeana care stătea în picioare, în colţul stîng din spate al carului mortuar.

Obrajii graşi ai femeii parcă-i umfla din interior şi mai mult o taină picantă, iar în ochişorii care înotau în grăsime jucau nişte luminiţe indecente. încă puţin şi ai fi zis că femeia va face cu ochiul spre mort şi va zice: „Aţi văzut vreodată una ca asta? Misticism, nu alta!..." Tot atît de zăpăcite arătau fe­ţele celor care îl petreceau pe jos pe mort şi care, cam trei sute la număr, urmau încet carul mortuar.

Margareta urmări cu privirea cortegiul, trăgînd cu ure­chea la bătăile triste ale tobei ce se stingeau în depărtare, ar-ticulînd mereu acelaşi „bum, bum, bum", şi gîndi: „Ce înmor-mîntare stranie... şi cum te întristează bum-bum-ul ăsta! Of, zău, mi-aş vinde şi sufletul diavolului, să aflu doar dacă tră­ieşte... interesant, totuşi, pe cine înmormîntează?"

— Pe Berlioz Mihail Alexandrovici, se auzi alături un glas fonfăit de bărbat, pe preşedintele Massolitului.

Adînc mirată, Margareta Nikolaevna se întoarse şi zări pe bancă lîngă ea un cetăţean, care se aşezase probabil neau­zit atunci cînd Margareta urmărise procesiunea funerară şi e de presupus că, distrată cum era, ultima întrebare şi-o pu­sese cu glas tare.

între timp, cortegiul îşi încetini mersul; capătul lui ajun­sese la un stop.

— Da, urmă necunoscutul, ăştia sînt într-o stare de spirit cu totul stranie. Conduc la groapă un mort, gîndindu-se toţi la un singur lucru: ce s-o fi întîmplat cu capul lui?

— Care cap? întrebă Margareta, privindu-l cu atenţie pe vecinul ei căzut parcă din cer. Descoperi că era mic de stat, roşu ca focul, cu un clonţ uriaş ieşindu-i din gură; purta un costum în dungi, de calitate bună, cămaşă scrobită, pantofi de lac şi un melon pe cap. La gît avea o cravată ţipătoare. Ui­mitor era faptul că din buzunarul de la piept, unde bărbaţii poartă de obicei batista sau stiloul, ieşea un os de găină.

— Da, vedeţi dumneavoastră, o lămuri roşcatul, azi-dimi-neaţă, în sala Griboedov, acestui mort i s-a şterpelit capul din sicriu.

— Cum se poate una ca asta?! exclamă, fără să vrea, Mar­gareta, amintindu-şi de şoaptele din troleibuz.

— Naiba ştie cum! răspunse familiar roşcatul, de altfel, presupun că n-ar fi rău să-l întrebăm despre asta pe Behe-moth. Grozav de dibaci l-au şterpelit! Un scandal nemaipo­menit!... Şi, mai cu seamă, e de neînţeles cine şi pentru ce are nevoie de acest cap!

Deşi era preocupată de gîndurile ei, strania flecăreală a necunoscutului o impresiona pe Margareta Nikolaevna.

— Daţi-mi voie! exclamă ea deodată. Aţi spus Berlioz? Despre el s-a scris astăzi în ziare?...

— Cum să nu... Cum să nu...

— Va să zică, în urma sicriului merg literaţii? întrebă Mar­gareta.

— Fireşte!

— Şi dumneavoastră îi cunoaşteţi cum arată la faţă?

— Pe toţi, fără excepţie, se lăudă roşcatul.

— Spuneţi-mi, urmă Margareta, şi glasul ei sună înfun­dat, printre ei îl vedeţi cumva pe criticul Latunski?

— Ba bine că nu! răspunse roşcatul. Iată-l, ultimul din rîn-dul al patrulea.

— Blondul acela? întrebă Margareta, mijindu-şi ochii.

— Da, are părul de un blond cenuşiu... îl vedeţi, ăla care-şi tot înalţă ochii spre cer!

— Care seamănă cu un pastor?

— Ăla, ăla!

Margareta nu-l mai întrebă nimic, scrutîndu-l pe Latunski.

— După cum văd, vorbi din nou roşcatul cu un zîmbet, dumneata îl urăşti pe acest Latunski!

— Mai urăsc eu şi pe altcineva, îi răspunse printre dinţi Margareta, dar despre asta nu este interesant să vorbim.

în timpul acesta procesiunea îşi urmă drumul! în urma celor care mergeau pe jos, veneau acum automobile, în mare parte goale.

— Bineînţeles, nu e nimic interesant aici, Margareta Niko-laevna.

Margareta se întoarse spre el, mirată:

— Mă cunoşti?

Drept răspuns, roşcatul îşi scoase melonul şi o salută cu un gest larg.

„O adevărată mutră de răufăcător!" se gîndi Margareta, privindu-l cu luare-aminte pe interlocutorul ei întîmplător.

— Eu nu te cunosc, zise ea rece.

— De unde să mă cunoşti? Dar, dacă vrei să ştii, am fost trimis la dumneata într-o chestiune.

Margareta păli, dîndu-se înapoi.

— Cu asta trebuia să începi, zise ea, şi nu să baţi cîmpii, să îndrugi, dracu ştie ce, despre capul tăiat. Dumneata vrei să mă arestezi?

— Dar nu-i adevărat! exclamă roşcatul, ce-i asta? Dacă am intrat în vorbă, neapărat trebuie să te şi arestez? Pur şi sim­plu, am o treabă cu dumneata.

— Nu înţeleg nimic: Ce treabă?

După ce aruncă un ochi în jur, roşcatul rosti misterios:

— Am fost trimis să te invit la cineva pentru astă-seară.

— Cred că aiurezi. Cine e acel cineva?

— Un foarte ilustru străin, zise cu tîlc roşcatul, îngustîn-du-şi un ochi.

Margareta se mînie foc.

— A apărut o specie nouă — codoşul de stradă! rosti ea, ridicîndu-se să plece.

— Aş fi recunoscător pentru asemenea însărcinări! strigă roşcatul jignit şi mormăi în urma Margaretei: Proasto!

— Ticălosule, îi răspunse ea. Dar în aceeaşi clipă auzi în spate glasul roşcatului:

— „întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspen­date care legau templul de cumplitul turn Antonius. Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreo­dată. .." Piei şi dumneata, să nu te mai văd, cu caietul dumi-tale pîrlit, cu trandafirul uscat, cu tot! Stai aici pe bancă sin­gură şi roagă-te de el să-ţi dea libertatea de a trăi, de a respira; să dispară din amintirea dumitale!

Albă la faţă, Margareta se întoarse spre bancă. Roşcatul o pavea printre gene.

— Nu înţeleg nimic, rosti ea încet. Despre pagini puteai afla... puteai să pătrunzi în casă să spionezi... Ai mituit-o pe Nataşa, da? Dar cum ai putut să-mi afli gîndurile? Crispîn-du-se ca de o durere, adăugă: Cine eşti? Spune! De la ce insti­tuţie?

— Ce plictiseală! bombăni roşcatul şi vorbi mai tare: iar-tă-mă, doar ţi-am spus că nu sînt de la nici o instituţie. Stai jos, te rog.

Margareta se supuse fără nici o împotrivire; aşezîndu-se însă, îl mai întrebă o dată:

— Cine eşti?

— Ei, cine, mă cheamă Azazello. Dar asta tot nu-ţi spune nimic.

— N-ai să-mi spui de unde ai aflat despre paginile arse şi despre gîndurile mele?

— N-am să-ţi spun, zise rece Azazello.

— Dar despre el ştii ceva? şopti rugător Margareta.

— Ei, să zicem că ştiu.

— Te implor, spune-mi numai un lucru... Trăieşte?... Nu mă chinui!

— Trăieşte, trăieşte, îi răspunse în silă Azazello.

— Doamne!...

— Te rog, fără emoţii şi fără multă zarvă, îi zise Azazello încruntîndu-se.

— Iartă-mă, iartă-mă, bolborosea Margareta, acum supu­să; sigur că m-am supărat pe dumneata, dar, recunoaşte, cînd un necunoscut de pe stradă invită o femeie undeva, într-o vizită... nu am prejudecăţi, te asigur — aici Margareta zîmbi cu amărăciune — dar eu niciodată nu mă văd cu nici un fel de străini, şi nici nu am poftă să întreţin relaţii cu ei... şi afa­ră de asta, soţul meu... vezi, drama mea constă în faptul că trăiesc cu un om pe care nu-l iubesc... dar cred că ar fi nedemn să-i stric viaţa... Cu mine s-a purtat totdeauna frumos...

Vădit plictisit, Azazello ascultă vorbele ei incoerente, după care îi spuse cu asprime:

— Te rog să taci un minut. Şi Margareta amuţi, supusă.

— Te invit la un străin cu totul inofensiv. Şi nici un suflet de om n-o să afle despre această vizită. Asta cel puţin ţi-o garantez eu.

— Ce nevoie are el de mine? îl întrebă insinuant Margareta.

— Ai să afli mai tîrziu despre asta.

— înţeleg, eu trebuie să mă culc cu el, zise îngîndurată Margareta.

La aceste cuvinte, Azazello scoase un „hm" arogant şi-i răspunse aşa:

— Orice femeie din lume, te pot încredinţa, ar fi visat aşa ceva, mutra lui Azazello se strîmbă de rîs, dar te voi decep­ţiona, asta nu se va întîmpla.

— Ce fel de străin?! strigă răvăşită Margareta, atît de tare, încît persoanele care treceau pe lîngă bancă întoarseră capul spre ea. Şi ce interes am eu să mă duc la el?

Azazello se aplecă spre dînsa, şoptindu-i semnificativ:

— La drept vorbind, ai un foarte mare interes, profită de ocazie...

— Cum? exclamă Margareta cu ochii deodată rotunjiţi. Dacă nu mă înşel, îmi dai de înţeles că acolo aş putea afla ceva despre el?

Azazello încuviinţă tăcut din cap.

— Merg! strigă cu energie Margareta, apudndu-l pe Aza­zello de mînă. Merg, oriunde ar fi!

Scoţînd un „uf" de uşurare, Azazello se lăsă pe speteaza băncii, acoperind cu spatele lui cuvîntul „Niura", crestat cu briceagul, şi zise ironic:

— Greu ţi-e şi cu femeile! şi-şi băgă mîinile în buzunarele pantalonilor, întinzîndu-şi înainte picioarele. De ce, de pildă, m-au trimis pe mine în chestiunea asta? Mai bine se ducea Behemoth, el e plin de farmec...

— încetează cu mistificările dumitale şi nu mă mai chinui cu tot felul de enigme, îl rugă Margareta, zîmbind amar. Sînt o fiinţă nefericită, şi dumneata profiţi de lucrul ăsta... Mă bag într-o istorie stranie, dar, îţi jur, numai pentru că m-ai ademe­nit vorbindu-mi despre el\ Simt că toate aceste lucruri, pe care nu le înţeleg, mă ameţesc...

— Fără drame, fără drame, te rog, ripostă, strîmbîndu-se, Azazello. Trebuie să înţelegi şi situaţia în care mă aflu eu. Să iau la palme pe vreun administrator, sau să dau afară din casă vreun unchi, sau să împuşc pe cineva, sau vreun alt fleac de felul ăsta, asta, da, e specialitatea mea directă. Dar să stau de vorbă cu femeile îndrăgostite, mulţumesc, nu!... Pentru că, vezi dumneata, de o jumătate de ceas mă tot chinuiesc să te conving... Ei, cum rămîne, vii?

— Vin, răspunse simplu Margareta Nikolaevna.

— Atunci fii bună şi ia asta, urmă Azazello şi, scoţînd din buzunar o cutiuţă rotundă din aur curat, o întinse Margare­tei, adăugind: Dar ascunde-o o dată, nu vezi că se uită trecă­torii? O să-ţi prindă bine, Margareta Nikolaevna. Că în ulti­mele şase luni, dumneata ai îmbătrînit binişor de durere.

Margareta se aprinse la faţă, dar nu spuse un cuvînt, iar Azazello urmă:

— Astă-seară, la ora 9,30 fix, fii bună, după ce te dezbraci pînă la piele, să-ţi ungi faţa şi corpul cu alifia asta. Mai departe, poţi să faci ce vrei, dar să nu te depărtezi de telefon. La ora zece am să te sun şi am să-ţi spun tot ce ai de făcut. N-ai să ai grijă de nimic, vei fi dusă acolo unde trebuie şi nu ai să ai de suferit nici un fel de neplăceri. E limpede?

Margareta rămase mută cîteva clipe, apoi răspunse:

— E limpede. Obiectul acesta este din aur curat, se vede după greutate. Ce să-i faci, înţeleg foarte bine că cineva vrea să mă cumpere şi să mă atragă într-o afacere dubioasă, pentru care am să plătesc foarte scump...

— Ce înseamnă asta, la urma urmei? şuieră Azazello. Iar începi?...

— Nu, stai puţin!

— Dă-mi crema înapoi!

Margareta strînse mai aprig cutiuţa în pumn şi spuse:

— Nu, aşteaptă! Ştiu la ce merg. Dar o fac din cauza lui, pentru că nu mai am altă speranţă în lumea asta. Vreau să-ţi spun însă că, dacă mă duci la pierzanie, ai să te-acoperi de ruşine! Da, de ruşine! Pier din cauza dragostei! şi, lovindu-se cu mîna în piept, Margareta se uită la soare.

— Dă-mi-o înapoi! răcni cu furie Azazello. Dă-mi-o îna­poi, şi — la dracu cu toate astea! N-au decît să-l trimită pe Behemoth!

— O, nu! exclamă Margareta, spre mirarea trecătorilor. Pri­mesc să fac orice, sînt gata să joc toată comedia asta cu alifia, sînt gata să mă duc şi la dracu-n praznic! Nu-ţi dau cutia!

— Ptiu! vocifera pe neaşteptate Azazello şi, cu ochii hol­baţi spre grilajul grădinii, îi arătă ceva cu degetul.

Margareta se uită într-acolo, fără să descopere nimic deo­sebit. Dar cînd se întoarse spre Azazello, ca să-i ceară o expli­caţie la stupidul „ptiu"! nu avea cine să i-o mai dea: interlo­cutorul ei misterios dispăruse.

Margareta băgă repede mîna în poşetă, unde, înainte de aceste ţipete, ascunsese cutiuţa, şi se convinse că este acolo. Atunci, fără să se mai gîndească la ceva, fugi grăbită din par­cul Alexandrovski.