Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 20. Crema lui Azazello
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Printre crengile unui arţar se străvedea luna plină plutind pe cerul limpede al serii. Teii şi salcîmii din grădină pictaseră pămîntul cu meşteşugite arabescuri de pete. Fereastra cu trei canaturi, larg deschisă, acoperită cu o draperie, era violent luminată. în dormitorul Margaretei Nikolaevna, toate lăm-pile erau aprinse, luminînd dezordinea nemaipomenită care domnea acolo.

Pe pat, deasupra plăpumii, erau aruncate cămăşi, ciorapi, lenjuri. Alte obiecte vestimentare, mototolite, zăceau pe po­dea, alături de o cutie de ţigări strivită nervos cu piciorul. O pereche de pantofi se afla pe noptieră, alături de o ceaşcă de cafea nebăută şi de scrumiera, în care mai fumega un muc de ţigară. Pe speteaza unui scaun atîrna o rochie neagră de seară. în cameră mirosea a parfum; afară de asta, de undeva venea un miros de fier încins.

Margareta Nikolaevna şedea în faţa oglinzii, cu halatul de baie aruncat pe trupu-i gol, şi cu pantofi negri, de antilopă, în picioare. Ceasul de aur — un ceas brăţară — şi-l pusese în faţă, alături de cutiuţa primită de la Azazello, şi nu-şi mai lua ochii de la cadran.

Uneori i se părea că ceasul s-a stricat şi că acele încreme­niseră. Dar ele se mişcau, deşi foarte încet, lipindu-se parcă de cadran; înaintau totuşi şi, în sfîrşit, acul cel lung căzu pes­te al 29-lea minut după ora 9. Inima Margaretei zvîcni cum­plit, cu atîta putere, încît nici nu reuşi în primele clipe să ia în mînă cutiuţa. învingînd momentul de slăbiciune, o des­chise şi văzu crema grasă şi gălbuie dinlăuntrul ei. I se păru că miroase a mocirlă. Cu vîrful degetului, luă un pic de cre­mă în palmă, simţind în aceeaşi clipă, mai tare, mirosul de pădure şi de ierburi de baltă; apoi, cu palma, începu să-şi ungă fruntea şi obrazul.

Crema se aşternea cu uşurinţă şi, după cum i se păru, se evapora pe dată. După cîteva încercări, Margareta se privi în oglindă şi scăpă din mîini cutiuţa, drept pe geamul ceasu­lui, care plesni. închise ochii, apoi mai consultă o dată oglin­da şi izbucni într-un rîs zgomotos.

Depilate la margini cu penseta, sprîncenele ei se făcură acum mai dese, aşternîndu-se în două arcade egale deasu­pra ochilor, deveniţi fără veste mai verzi şi mai vii. Brazda verticală, subţire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, cînd dispăruse maestrul, pierise acum cu desă-vîrşire. Pieriseră, de asemenea, şi umbrele gălbui de la tîm-ple, precum şi zbîrciturile abia vizibile, de la colţul ochilor.

Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă şi pură, iar părul coafat i se despletise.

Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cîrlionţat.

După ce rîse pe săturate, se săltă făcînd să-i alunece de pe umeri halatul şi, luînd o mină de cremă grasă şi uşoară, începu să-şi ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză şi arămie. Apoi, într-o clipă, ca şi cînd cineva i-ar fi scos din creier un ac ce o înţepa, i se calmă durerea de la tîmplă ce o chinuise întreaga seară după întîlnirea cu Azazello; muş­chii braţelor şi ai picioarelor i se întăriră, în timp ce trupul îşi pierdu greutatea.

Se săltă, rămînînd suspendată în văzduh deasupra covo­rului, apoi încet, atrasă în jos, se lăsă pe podea.

— Vai, ce cremă! Vai, ce cremă! strigă Margareta, aruncîn-du-se într-un fotoliu.

Crema o schimbase nu numai la înfăţişare. Acum, în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui, clocotea bucuria, pe care o simţea ca pe nişte băşici ce-i înţepau trupul. Se simţea liberă, eliberată de toate. Pe deasupra, înţelegea acum lim­pede că se întîmplase tocmai ceea ce presimţise de diminea­ţă, şi că acum îşi părăseşte pentru totdeauna casa şi viaţa ei de altădată. Din această viaţă de altădată, se desprinse totuşi gîndul că are de împlinit numai o datorie, una singură, îna­inte de-a începe ceva nou, neobişnuit, care o trăgea sus, în văz­duh. Şi, aşa cum era, goală, trecu din dormitor, ridicîndu-se mereu în văzduh, în cabinetul bărbatului ei şi, luminîndu-l, se repezi spre masa de scris. Luă un creion, smulse o filă din blocnotes şi scrise repede cu caractere mari, fără ştersături, un bilet:

„Iartă-mă şi uită-mă cit se poate de repede. Te părăsesc pentru totdeauna. Nu mă căuta, este inutil. Am ajuns vrăjitoare din cauza durerii şi a nenorocirilor care m-au lovit. E timpul să plec. Adio. Margareta."

Cu sufletul uşor ca un fulg, zbură apoi în dormitor, iar în urma ei veni în fugă Nataşa, cu mîinile încărcate de tot felul de lucruri. De îndată, toate acestea — un umeraş de lemn cu o rochie, batiste de dantelă, pantofi albaştri de atlaz pe ca-lapoade, o cingătoare — toate se risipiră pe podea, şi Nataşa îşi plesni în culmea uimirii mîinile, acum eliberate de povară.

— Ce zici, sînt frumoasă? strigă cu glas tare, răguşită, Mar­gareta Nikolaevna.

— E cu putinţă? şopti Nataşa, dîndu-se înapoi. Cum fa­ceţi asta, Margareta Nikolaevna?

— E crema! Crema, crema! ţipă Margareta, arătînd spre cutiuţa scînteietoare de aur şi răsucindu-se în faţa oglinzii.

Uitînd de rochia şifonată, ce zăcea pe podea, Nataşa se apropie de oglindă şi, cu ochii în flăcări, privi restul de unsoare din cutie. Buzele îi şopteau ceva. Din nou se întoarse spre Mar­gareta şi spuse cu un fel de veneraţie:

— Pielea! Pielea, cum e! Margareta Nikolaevna, să ştiţi că pielea dumneavoastră luceşte. Apoi îşi reveni, se repezi la rochie, o ridică şi începu s-o scuture.

— Lasă! Lasă! îi strigă Margareta, dă-o dracului. Lasă to­tul. Deşi, nu, ia-o drept amintire. Ia tot ce este în cameră!

Ca ieşită din minţi de uimire, Nataşa încremeni, privind-o un timp pe Margareta, apoi i se aruncă de gît, sărutînd-o şi strigînd:

— Pielea e ca de atlaz! Luminoasă! Ca de atlaz! Dar sprîn-cenele, vai, ce mai sprîncene!

— Ia toate cîrpele astea, ia-ţi parfumurile şi cară-le la dum­neata în cufăr. Ascunde-le, mai strigă Margareta, dar să nu te atingi de bijuterii, ca să nu fii învinuită de furt!

Nataşa strînse într-o boccea tot ce-i căzu sub mînă: rochii, pantofi, ciorapi, lenjerie, şi ieşi în fugă din dormitor.

Tocmai în momentul acela, de undeva dinspre partea cea­laltă a ulicioarei, dintr-o fereastră deschisă, ţîşni un vals gra­ţios şi răsunător şi se auzi zgomotul unei maşini ce stopa în faţa porţii.

— îndată o să telefoneze Azazello! strigă Margareta, as-cultînd valsul ce se revărsa în ulicioară. Are să telefoneze! Iar străinul este inofensiv, da, acum înţeleg că este inofensiv!

Maşina urui, depărtîndu-se. Apoi, portiţa se trînti cu zgo­mot, şi pe lespezile cărării răsunară paşi.

„E Nikolai Ivanovici, îl cunosc după paşi, se gîndi Marga­reta; trebuie să fac la despărţire ceva caraghios şi interesant în acelaşi timp."

Trase la o parte draperia ferestrei, aşezîndu-se într-o rînă pe pervaz, şi-şi cuprinse genunchiul cu braţele. O rază argin­tie o mîngîia din dreapta, Margareta ridică ochii spre lună, cu un aer îngîndurat şi poetic. Paşii mari răsunară un timp, apoi se opriră. După ce mai admiră un pic clarul de lună, Mar­gareta oftă, întoarse privirea spre grădină şi-l văzu într-ade­văr pe Nikolai Ivanovici, vecinul de la etajul de jos. Era scăl­dat în lumina strălucitoare a lunii. Şedea pe bancă şi se vedea de la o poştă că nimerise involuntar acolo. Ochelarii îi stăteau strîmb pe nas, iar servieta şi-o strîngea în braţe.

— Să trăieşti, Nikolai Ivanovici, zise Margareta cu o voce tristă. Bună seara! Vii de la o şedinţă?

Nikolai Ivanovici rămase tăcut.

— Şi eu, urmă Margareta, aplecîndu-se tot mai mult pe fereastră, stau singură, după cum vezi, mă plictisesc, privesc luna şi ascult valsul...

îşi trecu mîna stingă peste tîmplă, potrivindu-şi o şuviţă de păr, apoi zise furioasă:

— Să ştii că e nepoliticos din partea dumitale. Nikolai Iva­novici! Sînt femeie, la urma urmei! E o bădărănie să nu răs­punzi cînd ţi se vorbeşte.

Nikolai Ivanovici se profila clar în lumina lunii, desluşin-du-i-se pînă şi ultimul nasture la vesta lui cenuşie, pînă şi cel din urmă fir de păr din barbişonul lui spălăcit; deodată zîmbi ca un dement, se ridică de pe bancă şi, nemaiştiind, se vede, de el, stînjenit cum era, în loc să-şi scoată pălăria, îşi avîntă servieta şi-şi îndoi picioarele, ca şi cînd s-ar fi pregătit să joace.

— Ah, ce tip plicticos eşti, Nikolai Ivanovici! urmă Mar­gareta. In general, nici nu pot să-ţi spun cum mi s-a urît de voi toţi, şi sînt atît de fericită că mă despart de voi! Lua-v-ar mama dracului pe toţi!

în clipa asta, în spatele Margaretei, în dormitor, zbîrnîi telefonul. Margareta sări de pe pervaz şi, uitînd de Nikolai Ivanovici, smulse receptorul din furcă.

— Azazello la telefon, se auzi în receptor.

— Dragul meu, dragul meu Azazello! strigă Margareta.

— E timpul. Ia-ţi zborul, urmă Azazello în receptor, şi din tonul lui se simţea că-i face plăcere elanul sincer, bucuria Margaretei. Cînd ai să treci deasupra porţii, strigă: „sînt invi­zibilă". Apoi mai zboară puţin deasupra oraşului, ca să te mai obişnuieşti, după care o iei spre sud, afară din oraş, şi drept la rîu te opreşti. Eşti aşteptată!

Margareta puse la loc receptorul şi, în aceeaşi clipă, în ca­mera alăturată se auzi un bocănit, un fel de şchiopătat şi un ciocănit. Margareta deschise larg uşa şi, dansînd, peria de parchet zbură în dormitor. Bătea cu vîrful ei darabana pe po­dea, zvîrlea din coadă şi se repezea spre fereastră. Chiuind de bucurie, Margareta încalecă pe coada periei. Abia atunci îşi aminti călăreaţa că în toată învălmăşeala asta uitase să se îmbrace. Porni în galop spre pat şi înhaţă primul obiect ce-i căzu în mînă — o cămaşă albastră. Apoi, avîntînd-o în aer ca pe un stindard, ieşi în zbor pe geam. Deasupra grădinii val­sul răsună mai tunător.

Lunecînd de pe pervaz în jos, Margareta îl văzu pe Niko­lai Ivanovici stînd pe bancă. Parcă încremenise acolo, complet uluit, rrăgînd cu urechea la strigătele şi bocănelile care se au­zeau din dormitorul viu luminat al locatarilor de sus.

— Nikolai Ivanovici, adio! strigă Margareta dănţuind prin faţa lui.

Acesta oftă adînc şi lunecă de pe bancă jos, agitîndu-şi mîi-nile şi trăgînd servieta după el.

— Adio pentru totdeauna! îmi iau zborul! strigă Marga­reta, acoperind cu glasul ei sunetele valsului.

Aici îşi dădu seama însă că n-are deloc nevoie de cămaşă şi, cu un sinistru hohot de rîs, acoperi cu ea capul lui Nikolai Ivanovici. Orbit, acesta se prăbuşi pe lespezile aleii.

Ca să arunce o ultimă privire spre casa în care se chinuise atîţia ani, Margareta întoarse capul şi zări la fereastra cuprin­să parcă de flăcări chipul Nataşei schimonosit de uimire.

— Adio, Nataşa! strigă Margareta, smucind coada periei. Sînt invizibilă! Sînt invizibilă! strigă ea şi mai tare şi, trecînd peste poartă printre crengile arţarului care-i şfichiuiră obrajii, zbură în ulicioară, urmărită de sunetele total demente ale valsului.