Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 21. Zborul
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Sînt invizibilă şi liberă! Sînt invizibilă şi liberă!...

Zburînd pe deasupra ulicioarei ei, Margareta nimeri în-tr-alta ce o tăia pe prima în unghi drept. Străbătu într-o clipă această ulicioară lungă, peticită, cîrpită, cu casele într-o rînă, cu uşa strîmbă a găzăriei în care petrolul se vindea cu măsura, iar insecticidul în flacoane, învăţînd cu acest prilej că liberă fiind, şi invizibilă, şi, oricît de mare i-ar fi plăcerea, trebuie să fie cît de cît rezonabilă. Era gata-gata să se lovească mortal de un felinar vechi şi strîmb din colţul străzii, şi nu izbuti de-cît printr-o minune să frîneze în ultima clipă. După ce-l ocoli, strînse mai tare coada periei şi-şi continuă zborul, mai înce­tinit, atentă la cablurile electrice şi la firmele care atîrnau de-a curmezişul trotuarelor.

A treia ulicioară dădea direct spre Arbat. Aici, Margareta învăţă să-şi conducă peria în mod magistral, dîndu-şi seama că vehiculul ei e sensibil la cea mai uşoară atingere a mîinilor şi a picioarelor şi că, zburînd deasupra oraşului, trebuie să fie cu ochii în patru şi să nu se dezlănţuie. Afară de asta, chiar pe cînd străbătea spaţiul pe deasupra primei ulicioare, şi-a dat seama că trecătorii n-o vedeau zburînd. Nimeni nu-şi su­cea capul, nimeni nu striga: „Uite, uite!" Nimeni nu se dădea în lături speriat, nu ţipa, nu leşina; nimeni nu izbucnea într-un rîs dement.

Margareta zbura neauzit, foarte încet şi jos, cam la nivelul etajului al doilea. Dar, cu tot zborul lent, chiar la intrarea în Arbatul cu luminile lui orbitoare, nu-şi calculă bine mişca­rea şi se lovi cu umărul de un disc luminos pe care era dese­nată o săgeată. Accidentul ăsta o supără foc. Se dădu îndărăt pe peria ei ascultătoare, zbură în lături şi apoi, năpustindu-se deodată asupra discului, îl făcu ţăndări cu coada periei. Se auzi zăngănitul cioburilor, trecătorii săriră într-o parte, de un­deva se desluşi un fluierat, şi Margareta, săvîrşind această năzbîtie, izbucni în hohote de rîs.

„Pe Arbat trebuie să fiu mai prevăzătoare, îşi zise ea. Pe aici e o adevărată harababură, aşa încît te descurci greu."

Spunînd aceasta, începu să se strecoare printre cabluri. Sub ea pluteau acoperişurile troleibuzelor, ale autobuzelor şi ale turismelor, în timp ce pe trotuare, după cum i se părea de sus, pluteau rîuri de şepci. Şi din ele se desprindeau pîrîiaşe, ce se vărsau în gurile de foc al magazinelor luminate în noapte.

„O, ce talmeş-balmeş! gîndi furioasă Margareta, aici nici nu poţi să te întorci."

Tăie Arbatul, se ridică mai sus, cam la înălţimea etajului trei, şi, trecînd pe lîngă clădirea din colţ a teatrului cu luminile lui orbitoare, pluti într-o ulicioară îngustă cu două rînduri de case înalte. Toate ferestrele erau deschise şi de pretutindeni se revărsa muzica transmisă la radio. Din curiozitate, Marga­reta aruncă o privire pe una din ferestre. Era o bucătărie. Lîn­gă două primusuri, arzînd cu un vuiet năprasnic, stăteau şi se certau două femei, fiecare cu cîte o lingură în mînă.

— Uite ce-i, Pelagheia Petrovna, te rog să stingi lumina cînd ieşi de la toaletă, spuse femeia ce stătea înaintea unei cra-tiţe pline cu bunătăţi, din care ieşeau aburi. Că de nu, o să cerem în scris evacuarea dumitale.

— Grozavă mai eşti dumneata, răspunse cealaltă.

— Amîndouă sînteţi grozave, zise tare Margareta, trecînd prin fereastră, în bucătărie.

Părţile beligerante, auzindu-i glasul, se întoarseră, încre­menind cu lingurile murdare în mînă. Margareta îşi întinse încetişor mîna printre ele şi, întorcînd robinetele primusuri­lor, le stinse. Scoţînd un geamăt de uimire, femeile rămaseră cu gurile căscate. Dar Margareta se şi plictisise în bucătărie şi, pornind iar în zbor, se întoarse în ulicioară.

Imobilul uriaş şi luxos cu şapte etaje de la capătul aces­teia, construit pesemne de curînd, îi atrase atenţia. Veni în jos şi, aterizînd, descoperi că toată faţada casei era de marmură neagră, că avea uşi largi, că în spatele vitrinei se profila şapca cu firet de aur şi sclipeau nasturii portarului şi că, deasupra intrării, scria cu litere de aur: „Casa Dramlitului"1.

Uitîndu-se printre gene, Margareta căuta să pătrundă sen­sul cuvîntului „Dramlit". Luînd la subţioară peria, intră în vestibul, îmbrîncindu-l cu uşa, spre marea lui mirare, pe portar,

1 Casa dramaturgului şi a publicistului.

şi, lîngă ascensor, pe un perete, zări o tablă neagră, uriaşă, iar pe ea, scrise cu litere albe, numărul apartamentelor şi numele locatarilor. Inscripţia care încununa lista „Casa dramaturgu­lui şi a publicistului" o făcu pe Margareta să scoată un ţipăt înăbuşit de fiară. Urcîndu-se ceva mai sus prin văzduh, citi cu atenţie încordată numele: Hustov, Dvubratski, Kvant, Bes-kudnikov, Latunski...

— Latunski! ţipă ea ascuţit. Latunski! El e cel... care... l-a nenorocit pe maestru!

La intrare, portarul sări în sus, uluit, cu ochii holbaţi la tabla neagră, străduindu-se să înţeleagă minunea: de ce lista locatarilor pornise subit să scoată ţipete stridente?

în timpul acesta, Margareta urca repede scara repetînd cu frenezie:

— Latunski 84... Latunski 84...

Iată, la stînga — 82, la dreapta — 83, mai sus, la stînga — 84! Aici! Iată şi cartea de vizită: «O. Latunski».

Margareta descăleca de pe coada periei şi tălpile ei înfier-bîntate atinseră răcoarea plăcută a palierului. Sună o dată, încă o dată. Dar nu venea nimeni să-i deschidă. Apăsă mai tare butonul soneriei, al cărei zbîrnîit îl auzea chiar şi ea în apartamentul lui Latunski. Da, locatarul apartamentului 84 de la etajul şapte trebuie să-i fie recunoscător pînă la moarte răposatului Berlioz, preşedintele Massolit-ului, pentru că ni­merise sub tramvai, şi pentru că mitingul de doliu fusese fixat tocmai în seara aceea. Criticul Latunski se născuse sub o stea norocoasă; ea l-a salvat de întîlnirea cu Margareta, ajunsă vră­jitoare în vinerea aceea.

Nimeni nu venea să deschidă. Atunci, Margareta se re­pezi în jos, cu toată viteza, numărînd etajele; ajunse la parter, ţîşni în stradă şi, uitîndu-se în sus, numără şi controla de afa­ră etajele vrînd să-şi dea seama unde veneau ferestrele apar­tamentului ocupat de Latunski. Erau, fără doar şi poate, cele cinci ferestre pe colţ, la etajul 7, cufundate în întuneric. După ce se convinse că nu greşeşte, se ridică în văzduh, şi, peste cîteva clipe, iat-o intrînd pe fereastra deschisă într-o cameră întunecoasă, unde se aşternea, argintie, doar o cărare îngustă strecurată de lumina lunii. Margareta alergă pe această cărare şi găsi pe dibuite comutatorul. în clipa următoare întreaga locuinţă era luminată. Peria stătea părăsită într-un ungher. După ce se convinse că nu era nimeni în tot apartamentul, deschise uşa de la intrare şi controla dacă într-adevăr pe car­tea de vizită stă scris numele lui Latunski. Da, nimerise unde trebuia.

Se spune că şi astăzi criticul Latunski se face alb ca varul cînd îşi aminteşte de seara aceea cumplită, şi că pînă astăzi rosteşte cu devoţiune numele lui Berlioz. Nu se ştie cu ce de­lict sinistru şi infam s-ar fi încheiat seara aceea dacă el ar fi fost acasă, pentru că Margareta s-a întors din bucătărie cu un ciocan greu în mînă.

Zburătoarea invizibilă şi goală-puşcă încerca să se stăpî-nească, să se oprească, dar mîinile îi tremurau de nerăbdare. Ochind bine, lovi cu ciocanul clapele pianului, şi în aparta­ment se revărsă primul urlet jalnic. Instrumentul produs de firma Becker — cu totul nevinovat — urla în culmea dispe­rării. Clapele se prăvăleau, aplicele albe de os zburau în toate părţile. Pianul vuia, gemea, zdrăngănea şi hîrîia.

Cu sunetul unei împuşcături de revolver, crăpă sub lovi­tura de ciocan placa de rezonanţă de sus, lustruită. Răsuflînd greu, Margareta rupea şi strivea coardele cu ciocanul. în cele din urmă, obosită, se dădu la o parte, se trînti într-un fotoliu, să-şi tragă răsuflarea.

în baie, apa vuia cumplit, ca şi în bucătărie. „Mi se pare că a început să curgă pe jos..." constată Margareta, adăugind cu glas tare:

— Dar să nu-mi pierd vremea aici.

Din bucătărie se prăvălea spre coridor un torent de apă. Plescăind cu picioarele desculţe prin băltoace, Margareta du­cea apă cu nişte căldări din bucătărie în cabinetul criticului şi o vărsa în sertarele mesei de scris. Apoi, după ce sparse cu ciocanul uşile dulapului din cabinet, se năpusti în dormitor. Făcu ţăndări oglinda şifonierului şi, scoţînd din el un costum de haine al criticului, îl înecă în cadă.

O călimară plină cu cerneală, luată din birou, o vărsă în patul somptuos pentru două persoane. Distrugerea îi pro­voca o aprigă desfătare, cu toate acestea, rezultatele i se păreau prea neînsemnate. De aceea începu să facă ce-i trecea prin minte. Spărgea vazoanele cu ficuşi din camera unde se afla pianul. Fără să termine treaba, se întorcea în dormitor şi, cu un cuţit de bucătărie, tăia cearşafurile, spărgea fotografiile înrămate. Nu simţea pic de oboseală şi numai sudoarea curgea pe ea şiroaie.

în timpul acesta, în apartamentul 82 de sub apartamentul lui Latunski, femeia de serviciu a dramaturgului Kvant îşi bea ceaiul în bucătărie, ascultînd nedumerită zgomotele ce răz­băteau de sus: bocănituri, zăngănit de sticlă şi un necontenit du-te-vino. Ridicînd privirea în tavan, văzu cum acesta îşi schimbă de la o clipă la alta culoarea, făcîndu-se din alb al­băstrui spălăcit. Pata creştea văzînd cu ochii şi deodată se îm-pînzi de picături. Cîteva secunde femeia încremeni locului, minunîndu-se de fenomenul ăsta, pînă cînd, în cele din urmă, din tavan se porni o adevărată ploaie, care nu întîrzie să se reverse cu zgomot pe podea. Femeia sări în picioare, puse sub şuvoiul de apă un lighean, ceea ce se dovedi inutil, în-trucît ploaia se înteţea, lărgindu-şi teritoriul, inundînd plita cu gaze şi masa cu vesela de pe ea. Atunci, cu un ţipăt, femeia se repezi afară din apartament, luînd-o în sus pe scări şi, după cîteva clipe, soneria de la uşa apartamentului lui Latunski prinse iar să zbîrnîie.

„Gata, s-au pus pe sunat. E timpul s-o iau din loc", îşi zise Margareta şi încalecă pe coada periei, atentă la glasul de fe­meie care striga pe gaura cheii:

— Deschide, deschide, te rog! Dusia, deschide! La voi curge? Pe noi ne-a inundat!

Margareta se ridică cam la un metru în văzduh şi lovi în lustră. Două lămpi făcură explozie, aruncînd în toate părţile ţurţuri de cristal. Strigătele de la intrare amuţiră, şi pe scară se auzi un tropăit. Margareta pluti pe geam afară şi, făcîndu-şi uşurel vînt, îşi repezi ciocanul în geamul ferestrei, care scînci, în timp ce pe peretele exterior, îmbrăcat în marmură, al clă­dirii, se prăvăli o cascadă de cioburi. Apoi ea zbură spre gea­mul următor. Jos, departe, oamenii începură să alerge pe tro­tuar; din cele două maşini care staţionau în faţa clădirii una claxona şi se îndepărtă. Terminînd cu ferestrele lui Latunski, Margareta pluti spre apartamentul vecin. Loviturile se făcură mai dese, stradela se umplu de pocnete şi zăngănit. Din pri­ma intrare ieşi în fugă portarul, se uită în sus, şovăi un pic, nedîndu-şi seama din capul locului ce are de întreprins, apoi băgă în gură fluierul şi fluieră ca un turbat. în fluieratul acesta, cu o adevărată frenezie, după ce a spart ultimul geam de la etajul şapte, Margareta coborî spre etajul şase şi începu să spargă geamurile şi aici.

Chinuit de inactivitatea prelungită de după uşile elegan­te ale intrării, portarul îşi punea tot sufletul în fluierat, urmă­rind-o pas cu pas pe Margareta, ca şi cînd ar fi acompaniat-o, în pauze, cînd ea trecea de la o fereastră la alta, el îşi lua avînt şi, în fiecare lovitură dată de Margareta, umflîndu-şi obrajii, se punea pe fluierat, sfredelind văzduhul nopţii pînă la ceruri.

Sforţările lui, în combinaţie cu sforţările Margaretei, dez­lănţuită, dădură rezultate mari. în casă se stîrnise panică. Gea­murile rămase încă întregi se deschideau, apăreau în ele capete omeneşti, care se ascundeau pe dată, iar geamurile deschise — repede se închideau. în casele de peste drum, în ferestre, pe un fond luminat, apăreau siluetele întunecate ale oamenilor, care căutau să înţeleagă de ce, fără nici un motiv, crapă gea­murile în clădirea nouă a „Dramlit"-ului.

în ulicioară, toată lumea alerga spre casa „Dramlit"-ului, iar în clădire, pe toate scările, tropăiau oameni, foindu-se fără nici un rost. Femeia de serviciu a lui Kvant striga celor ce fu­geau pe scări că apartamentul lor a fost inundat; în curînd, i se alătură şi femeia familiei Hustov de la apartamentul 80, de sub locuinţa lui Kvant. La Hustovi, apa ţîşnise din tavan, şi în baie, şi în bucătărie. în cele din urmă, în locuinţa Kvan-ţilor, în bucătărie, din tavan se prăbuşi un strat uriaş de ten­cuială, f ăcînd praf toată vesela murdară, după care, din zdren­ţele tavanului, se porni o ploaie în toată legea, de parcă turna cu găleata. Atunci, pe scara unu se dezlănţuiră nişte ţipete disperate.

Zburînd prin dreptul penultimei ferestre de la etajul trei, Margareta se uită înăuntru şi zări un individ care-şi punea masca de gaze, cuprins de panică. Ea-l sperie, spărgînd gea­mul cu ciocanul, şi omul o şterse din odaie.

Sălbatica devastare se curmă pe neaşteptate. Lunecînd spre etajul doi, Margareta se uită pe fereastra din margine, acoperită cu o draperie uşoară de culoare închisă. în odaie, sub un glob de sticlă, ardea un bec slab. într-un pătuţ cu plasă şedea un băieţel de vreo patru ani, trăgînd cu urechea speriat la zgomotele de afară. Era singur, cei mari o zbughiseră pe­semne pe palier, să vadă ce se întîmplă.

— Sparg geamurile, zise băieţelul, după care strigă: Mamă! Neprimind nici un răspuns, mai spuse:

— Mamă, mi-e frică.

Margareta dădu deoparte draperia şi zbură pe geam, în odaie...

— Mi-e frică, repetă băieţelul, cuprins de un tremur.

— Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă, micuţule, îl linişti Mar­gareta, străduindu-se să-şi îmblînzească oarecum glasul nele­giuit, răguşit în bătaia vîntului, băieţii s-au apucat să spargă geamurile.

— Cu praştia? o întrebă băieţelul, potolindu-se.

— Cu praştia, cu praştia, încuviinţă Margareta. Tu dormi liniştit.

— E Sitnik, zise băieţelul, el are praştie.

— Bineînţeles că el e!

Băieţelul se uită şiret undeva, într-o parte, şi întrebă:

— Şi tu, tanti, unde eşti?

— Eu nu sînt, îi răspunse Margareta. Mă visezi.

— Aşa am crezut şi eu, zise băieţelul.

— Culcă-te, îi porunci Margareta, pune-ţi obrazul în palmă şi visează-mă.

— Bine, am să te visez, am să te visez neapărat, se învoi băieţelul şi în aceeaşi clipă se cuibări în pătuţul lui, cu obra­zul în palmă.

— Am să-ţi spun o poveste, începu să vorbească din nou Margareta, punîndu-şi mîna înfierbîntată pe căpşorul tuns: A fost odată o tanti... Şi nu avea copii, şi nu ştia ce e fericirea, întîi, multă, multă vreme a tot plîns, iar mai tîrziu s-a făcut rea...

Margareta amuţi şi îşi retrase mîna: copilul dormea.

Ea îşi lăsă încetişor ciocanul pe pervazul ferestrei şi zbură pe geam afară. Lîngă clădire era zarvă mare. Pe asfaltul tro­tuarului, presărat cu cioburi, alergau nişte oameni, strigînd ceva. Printre ei apăruseră şi miliţieni. Deodată, se auzi un clo­pot, şi din Arbat îşi făcu intrarea în ulicioară maşina roşie a pompierilor, cu scară.

Dar ce urma să se petreacă n-o mai interesa pe Margareta. Calculîndu-şi bine mişcările, ca să nu se agate de vreun cablu, strînse mai tare peria şi într-o clipă se pomeni deasupra casei cu bucluc. Sub ea, ulicioara căzu într-o rînă, prăvălindu-se. în locul ulicioarei, sub picioarele ei, se ivi o îngrămădire de acoperişuri brăzdată la colţuri de nişte cărări scînteietoare. Toată această îngrămădire pluti pe neaşteptate într-o parte, iar lanţurile de lumini se spălăciră, contopindu-se treptat.

Margareta se mai smuci o dată, şi toată îngrămădirea de acoperişuri intră în pămînt, în locul ei ţîşnind o mare de lu­mini electrice tremurătoare, care se ridică deodată vertical, ca apoi să apară deasupra capului ei, în timp ce sub picioarele sale sclipi argintul lunii. Dîndu-şi seama că făcuse o tumbă, îşi luă din nou poziţia normală şi, întorcînd capul, văzu că nici lacul nu mai era, şi că acolo, în urma ei, la orizont, nu mai rămăsese decît o văpaie trandafirie. în clipa următoare se stin­se şi aceasta, şi Margareta se pomeni singură cu luna, care aler­ga deasupra ei, în stînga. Părul îi era de mult vîlvoi, în timp ce lumina lunii îi scălda şuierînd trupul gol. Văzînd cum un­deva, jos, două şiruri de lumini răzleţe se contopesc în două dîre neîntrerupte de foc, ca apoi să dispară cu repeziciune, Margareta îşi dădu seama că zboară cu o viteză fantastică şi o uimi faptul că nu se înăbuşă.

în clipele următoare, jos, departe, în întunericul negru al pămîntului, se aprinse o nouă văpaie de lumină electrică, re-pezindu-se sub picioarele ei, ca în secunda următoare să por­nească a se învîrti în chip fantastic, ca o elice, şi să se prăbu­şească în beznă. Alte cîteva clipe şi fenomenul se repetă.

— Oraşele! Oraşele! strigă Margareta.

După aceea, de vreo două-trei ori văzu sub ea sclipirea palidă parcă a unor săbii în cutii negre deschise şi-şi dădu seama că erau rîuri.

întorcîndu-şi capul şi privind sus şi spre stînga, zburătoa­rea vedea încîntată cum aleargă luna deasupra ei, nebuneşte, înapoi spre Moscova, dar stînd în acelaşi timp cu totul ciudat pe loc, încît se putea desluşi limpede pe ea o tainică siluetă întunecată — un balaur, sau un căluţ cocoşat, cu botul ascuţit îndreptat spre oraşul pe care-l lăsase în urmă.

Atunci Margaretei îi trecu prin minte că, de fapt, degeaba goneşte cu atîta furie peria, că se lipseşte de posibilitatea de a vedea cum trebuie, de a se desfăta, de a gusta din plin zbo­rul. Ceva îi spunea că acolo unde zboară, va fi aşteptată şi că nu are de ce să se plictisească gonind cu asemenea repezi­ciune nebunească şi la asemenea înălţime.

Aplecă peria cu părul ţepos înainte, aşa încît coada aces­tuia se ridică în sus şi, încetinind mult mersul, se apropie de pămînt. Şi această alunecare, ca într-o săniuţă aeriană, îi adu­se o nemaipomenită desfătare. Pămîntul se ridică spre ea, şi îri viitoarea neagră, fără nici o formă pînă atunci, se arătară tainele şi frumuseţile lui în timpul unei nopţi cu lună. Pă­mîntul venea spre ea şi pe Margareta o şi pătrundea mirosul pădurilor înverzite. Zbură deasupra ceţei unei pajişti înrou­rate, apoi deasupra unui lac. Sub ea cîntau în cor broaştele, iar undeva departe, făcînd, nu se ştie de ce, să-ibată tare ini­ma, venea cu zgomot mare un tren.

în curînd îl văzu. Se tîra încet, ca o şenilă, împroşcînd văz­duhul cu scîntei. Luîndu-i-o înainte, Margareta mai zbură deasupra oglinzii unei ape, în care trecu, sub picioarele ei, o a doua lună, apoi veni mai jos şi o porni, gata-gata să atingă vîrfurile unor pini uriaşi.

Din spate se auzi deodată un vîjîit spintecînd văzduhul; creştea, apropiindu-se, ajungînd-o din urmă pe Margareta. Treptat, la vîjîitul acesta, semănînd cu cel provocat de un obiect zburător, de un proiectil, se adăugă hohotul de rîs al unei fe­mei, întorcînd capul, Margareta văzu venind spre ea o ară­tare ciudată, de culoare închisă. Conturîndu-se tot mai precis, se desluşi în sfîrşit un călăreţ în zbor; încetinindu-şi goana, pe Margareta o ajunse din urmă Nataşa.

Goală, cu părul răvăşit fluturîndu-i în vînt, zbura călare pe un vier gras, care strîngea între copitele dinainte o servietă, în timp ce cu cele dinapoi bătea înverşunat văzduhul. Pe lin­gă vier, zbura legat de un şnur şi sclipind uneori în lumina lunii un Tpince-nez, iar vierul avea pe cap o pălărie care-i alu­neca tot mai mult pe ochi. Uitîndu-se mai bine, Margareta îşi dădu seama că vierul nu era altul decît Nikolai Ivano-vici, şi hohotele ei de rîs tunară peste pădure, împletindu-se cu hohotele Nataşei.

— Nataşa! chiui Margareta. Te-ai uns cu cremă?

— Sufleţelul meu!! îi răspunse Nataşa, trezind cu ţipetele ei pădurea de pin adormită. Regina mea, să ştii că am uns şi chelia dumnealui!

— Prinţesă! zbieră plîngăreţ vierul, purtîndu-şi în galop călăreaţa.

— Sufleţelul meu! Margareta Nikolaevna! strigă Nataşa, galopînd alături de Margareta, recunosc, am luat cremă. Că şi noi vrem să trăim şi să zburăm! Iertaţi-mă, stăpîna mea, dar eu nu mă întorc, nu mă întorc pentru nimic în lume! Ah! Ce bine e, Margareta Nikolaevna... M-a cerut în căsătorie, şi Nataşa arăta cu degetul spre gîtul vierului, care gîfîia ruşi­nat, da, m-a cerut în căsătorie! Cum îmi spuneai, ia zi? strigă ea aplecîndu-se spre urechea vierului.

— Zeiţă! urla acesta, nu pot să zbor atît de repede! Pot să pierd hîrtii importante, Natalia Prokofievna, protestez!

— Ia mai du-te dracului cu hîrtiile tale! striga hohotind obraznic Nataşa.

— Ce tot spui, Natalia Prokofievna, ne poate auzi cineva, strigă rugător vierul.

Zburînd alături de Margareta, Nataşa îi povesti, rîzînd, ce se întîmplase în vilă după plecarea ei.

Fata mărturisi că nu se atinsese de lucrurile primite în dar de la Margareta, ci se dezbrăcase şi, repezindu-se la cutia cu cremă, se unsese cu ea. Şi i se întîmplase acelaşi lucru ca şi stăpînei sale. Dar, în timp ce ea se minuna, privindu-se în oglindă, rîzînd, fericită de frumuseţea ei vrăjită, se deschi­sese uşa şi apăruse Nikolai Ivanovici. Ţinea tulburat în mîini cămaşa Margaretei Nikolaevna, propria-i pălărie şi servieta. Văzînd-o pe Nataşa, Nikolai Ivanovici încremenise. Venin-du-şi în fire, roşu ca un rac, declarase că a socotit de datoria lui să ridice cămăşuţa şi s-o aducă el, personal...

— Ce-a fost în stare să sporovăiască, ticălosul! hohotea Nataşa. Ce-a fost în stare să-mi spună, să mă ademenească! ce bani mi-a făgăduit! Zicea: Klavdia Petrovna n-o să afle ni­mic. Ce, doar n-ai să spui că mint! strigă Nataşa către vier, care-şi întoarse rîtul într-altă parte, ruşinat din cale-afară.

Zburînd prin dormitor, Nataşa îl unsese cu cremă pe Niko­lai Ivanovici, după care rămăsese şi ea încremenită de uimire.

Chipul respectabilului locatar de jos se strânsese într-un rit, iar la mîini şi la picioare se pomenise cu nişte copite mititele. Privindu-se în oglindă, Nikolai Ivanovici pornise a urla dis­perat, sălbatic, dar era prea tîrziu. După cîteva clipe, înşeuat, plîngînd în hohote deznădăjduite, zbura undeva la dracu, afară din Moscova.

— Cer stăruitor să mi se dea iar înfăţişarea mea normală! grohăi şi guiţă pe neaşteptate vierul, cînd cuprins de frene­zie, cînd rugîndu-se cu umilinţă. Nu am de gînd să zbor la o adunare ilegală! Margareta Nikolaevna, te rog, e de datoria dumitale s-o pui la punct! Ţi-a fost femeie de serviciu!

— Aha, va să zică acum sînt pentru tine femeie de servi­ciu? femeie de serviciu? strigă Nataşa, dupindu-l pe vier de ureche. Adineauri eram zeiţă! Cum îmi spuneai? Zi!

— Venera! răspunse plîngăreţ vierul zburînd deasupra unui pîrîu ce spumega printre stînci şi atingînd cu copitele nişte tufe de alun.

— Venera! Venera! strigă triumfătoare Nataşa, cu o mînă în şold, cu cealaltă întinsă spre lună.

Margareta! Regină! Rugaţi-vă pentru mine, să mă lase să rămîn vrăjitoare! Dumneavoastră vi se îndeplineşte orice rugă, vă e dată puterea!

Şi Margareta răspunse:

— Bine. îţi promit!

— Mulţumesc, strigă Nataşa şi, deodată, urlă tăios şi trist: Hei! Hei! Mai repede, mai repede! Ia sporeşte viteza!

Strînse între călcîie şoldurile vierului, teşite şi slăbite de goana cea turbată, şi animalul se smuci atît de tare, că din nou spintecă văzduhul, şi Nataşa apăru undeva înainte, ca un punct negru, pierind, o dată cu ea stingîndu-se şi vîjîitul zbo­rului.

Ca şi înainte, Margareta zbura agale printr-o regiune pus­tie şi necunoscută, peste nişte dealuri presărate cu bolovani risipiţi printre pini răzleţi şi uriaşi. Ea nu zbura însă pe dea­supra pinilor, ci printre trunchiurile lor poleite dintr-o parte de argintul lunii. Umbra uşoară a zburătoarei aluneca pe pă-mînt în faţa ei, iar luna o mîngîia din spate.

Margareta simţea că se află lîngă o apă şi bănuia că va ajun­ge curînd la capătul drumului. Pinii se dădură în lături, şi ea

se apropie încetişor prin văzduh de o rîpă abruptă, calcaroa-să. Dedesubt, jos, în vale, şerpuia un rîu învăluit în umbră. Peste toate se aşternea ceaţa, agăţîndu-se de tufele de pe mar­ginea rîpei, în timp ce malul celălalt era jos şi neted. Acolo, sub un pîlc singuratic de copaci rămuroşi, se zbătea flacăra mică a unui foc de vreascuri şi se zăreau siluete mărunte, în mişcare. Margaretei i se păru că aude din partea aceea o mu­zică veselă, sîcîitoare. Mai departe, cît vedeai cu ochii, pe cîm-pia argintată de lună nu se desluşeau semnele nici unei aşe­zări sau ale prezenţei omului.

Margareta sări de pe mal şi într-o clipă atinse apa. După goana ei prin văzduh undele o îmbiau. Aruncînd cît colo pe­ria, îşi făcu vînt şi se repezi în rîu cu capul în jos. Trupul ei uşor străpunse ca o săgeată apa, şi o trîmbă de stropi ţîşni atît de sus, de ziceai că acum-acum ajunge la lună. Apa era caldă ca în baie şi, ieşind în bezna neagră pe oglinda rîului, singură în noapte, Margareta înotă pe săturate.

Nu era nimeni lîngă Margareta, dar ceva mai departe, în spatele unor tufe, se auzea plescăit şi fornăit — şi acolo se scălda cineva.

Margareta ieşi pe mal. După scăldat, trupul îi ardea. Nu simţea nici un fel de oboseală şi ţopăia fericită pe iarba rea­vănă.

Deodată încetă să mai danseze şi-şi încorda atenţia. For­năitul se auzea mai aproape şi, de după tufişuri de răchită, apăru un grăsan gol-goluţ, cu un joben negru de mătase pe cap, pus mai spre ceafă. Tălpile picioarelor le avea negre-nă-molite, aşa încît părea că poartă ghete negre. Judecind după felul cum gîfîia şi sughiţa, era băut bine, ceea ce se confirma şi prin faptul că deodată rîul începu să miroasă a coniac.

Văzînd-o pe Margareta, grăsanul o pironi cu ochii, iar apoi urlă bucuros:

— Ce-o fi asta? Oare pe ea o văd? Godina, că doar tu eşti, văduvă veselă! Şi tu te afli aici? şi înainta spre ea, să o salute.

Margareta se dădu înapoi şi-i răspunse cu demnitate:

— Du-te la mama dracului! Nu sînt nici o Clodină. Vezi cu cine stai de vorbă şi, după ce se gîndi o clipă, adăugă la vorbele ei o înjurătură lungă, scabroasă. Toate acestea avură darul să-l dezmeticească pe grăsunul uşuratic.

— Vai! exclamă el încet şi tresări, iertaţi-mă cu mărinimie, luminăţia voastră, regină Margot! V-am confundat şi vinovat e coniacul, fie el blestemat! Grăsanul se lăsă pe un genunchi, dădu la o parte jobenul, făcu o plecăciune şi începu să bolbo­rosească, amestecînd frazele ruseşti cu cele franţuzeşti, nişte aiureli despre nunta însîngerată a unui prieten al său Gues-sard, la Paris, despre coniac şi despre faptul că e distrus de trista greşeală pe care o făcuse.

— Mai bine ţi-ai pune pantalonii, nenorocitule, zise mai blînd Margareta.

Grăsanul zîmbi larg, arătindu-şi toţi dinţii, bucuros că Mar­gareta nu este supărată şi-i comunică extaziat că în clipa de faţă e fără pantaloni, doar pentru că, distrat fiind, i-a lăsat la fluviul Enisei, unde se scăldase ceva mai înainte, dar că îndată zboară acolo, mai ales că Eniseiul e la doi paşi. După aceea începu să se dea înapoi, cu faţa spre Margareta, şi se dădu aşa pînă-n clipa cînd alunecă şi căzu pe spate în apă. Dar că-zînd chiar, păstra pe faţa-i bordisită cu mici barbete un zîm-bet de extaz, afecţiune şi devotament.

Margareta scoase un fluierat puternic şi, încălecînd peria, care alergase de îndată la chemarea ei, trecu în zbor pe malul celălalt. Umbra rîpei calcaroase nu ajungea pînă acolo, şi ma­lul lin era scăldat în razele lunii.

Cînd Margareta puse piciorul pe iarba înrourată, orches­tra de sub sălcii răsună mai tare, şi din focul de vreascuri zbură mai vesel un snop de scîntei. Sub ramurile sălciilor, presă­rate cu cerceluşe gingaşe şi pufoase, conturîndu-se în razele lunii, şedeau pe două rînduri nişte broaşte fălcoase şi, um-flîndu-se, de parc-ar fi fost de cauciuc, cîntau din fluiere de lemn un marş solemn şi eroic. Dinaintea muzicanţilor atîr-nau smocuri de putregai fosforescent, prinse în nuieluşe de sălcii, ca să lumineze partiturile. Pe botul broaştelor sclipeau umbrele dănţuitoare ale focului de vreascuri.

Marşul se cînta în cinstea Margaretei. I se făcea o primire dintre cele mai triumfale. Rusalcele străvezii îşi întrerupseră hora încinsă deasupra rîului şi o aclamară fluturînd în aer nişte ierburi de apă, iar deasupra malului pustiu şi verzui răsună, rostogolindu-se pînă departe, lărmuirea lor de bun venit. Nişte vrăjitoare în pielea goală ţîşniră de după sălcii, se încolonară cu reverenţe şi plecăciuni, curat ca la curtea îm­părătească. Cineva, cu picioare de ţap, veni fuga la Margareta, lipindu-şi buzele de mîna ei şi, aşternînd pe iarbă o ţesătură de mătase, întrebă dacă regina e mulţumită, dacă i-a făcut plăcere scăldatul, poftind-o să se întindă, ca să se odihneas­că, ceea ce Margareta şi făcu.

Cel cu picioare de ţap îi oferi o cupă cu şampanie pe care ea o bău şi simţi deodată parcă încălzindu-i-se inima. Intere-sîndu-se de soarta Nataşei, află că aceasta se şi scăldase şi por­nise, călare pe vierul ei, spre Moscova, ca să ajungă acolo mai înainte, să dea de veste cui trebuie că Margareta va sosi cu-rînd şi să ajute la confecţionarea şi împodobirea toaletei sale.

Scurta şedere a Margaretei sub sălcii a fost marcată de un episod: în văzduh răsună un fluierat, şi un trup negru, gre­şind vădit ţinta, se prăbuşi în apă. Peste cîteva clipe în faţa Margaretei se ivi acelaşi grăsan cu barbete, care se prezentase într-un mod atît de nereuşit pe celălalt mal. Apucase, după cum se vedea, să facă drumul pînă la Enisei şi înapoi, întrucît era îmbrăcat sărbătoreşte cu frac, însă ud leoarcă, din cap pînă-n picioare. Coniacul îi făcuse figura pentru a doua oară: cobo-rînd, nimerise tot în apă. în schimb, nu-şi pierduse zîmbetul nici în acest caz atît de trist, şi a fost admis să-i sărute mîna Margaretei, care rîdea vesel.

Apoi toată lumea începu să se pregătească de plecare. Ru­salcele îşi jucară hora în lumina lunii şi se topiră în razele ei. Cel cu picioare de ţap se informă reverenţios cu ce a călătorit Margareta pînă la rîu. Aflînd că sosise călare pe o perie, re­marcă:

— O, se poate? E atît de incomod!

După ce întocmi într-o clipă din două cioturi mici un tele­fon bizar, ceru cuiva să i se trimită neîntîrziat, într-un minut, o maşină, ceea ce se şi făcu, chiar într-un minut.

Pe ostrov ateriza un automobil şarg, deschis, numai că la volan nu şedea un şofer obişnuit, ci un cioroi de cîmp, negru, cu pliscul lung, cu o şapcă de muşama pe cap şi cu mănuşi lungi, cu manşetă largă. Ostrovul se făcea tot mai pustiu. Luîndu-şi zborul, vrăjitoarele se topiseră în văpaia lunii. Fo­cul de vreascuri se stingea, şi peste tăciuni se aşternea o spu­ză căruntă.

Cel cu picioarele de ţap o ajută pe Margareta să se urce în maşină, şi ea se lăsă pe bancheta largă a automobilului şarg. Automobilul hurui şi se repezi în sus, mai-mai să atingă luna. Ostrovul pieri, pieri şi rîul, în timp ce Margareta gonea prin văzduh înapoi spre Moscova.