Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 25. Cum a încercat procuratorul să-l salveze pe Iuda din Kiriat
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius, din tării po-gorîse bezna, aşternîndu-se peste zeii înaripaţi ce se înălţau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu me­terezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleş-tee... Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată... Negura băgase spaima în tot ce era viu în Yerushalayim şi împrejurimile lui, înghiţind totul. Spre sfîrşitul zilei a 14-a a Nisanului, lună de primăvară, un nor ciudat venise dinspre mare.

Coborîse peste Golgota, unde călăii îi ţintuiau în grabă pe cei osîndiţi, se prăvălise peste templul Yerushalayimului şi, revărsîndu-se în şuvoaie fumegînde de pe colină, se aşter­nuse peste Oraşul de Jos. Se prelingea prin ferestrele caselor, gonindu-i pe trecători de pe străzile strîmbe şi silindu-i să se adăpostească. Norul nu se grăbea să-şi lepede vlaga şi-şi re­vărsa numai lumina. Cînd clocotul negru şi fumegînd era despicat de o săgeată de foc, din beznă se înălţa giganticul templu cu acoperişul lui de solzi scînteietori. Dar fulgerul se stingea într-o clipă, şi templul se cufunda iarăşi în hăul întu­necat, în cîteva rînduri, se ridicase din el ca să se prăbuşească din nou în beznă şi, de fiecare dată, prăbuşirea era însoţită de un bubuit de catastrofă.

Alte fulgere scăpărătoare scoteau din hăul fără fund pala­tul lui Irod cel Mare, ce se înălţa în faţa templului, pe colina dinspre apus, şi statuile lui de aur, cumplite, fără ochi, se avîn-tau în tării spre cerul negru cu braţele întinse. Dar focul ce­resc se stingea din nou, şi bubuitul greu al tunetului îi alunga pe idolii de aur din bezna de nepătruns.

Ploaia se dezlănţui pe neaşteptate, şi furtuna se transfor­mă în uragan. în apropierea băncii de marmură din grădină, acolo unde, pe la amiază, stătuseră de vorbă procuratorul şi marele preot, fulgerul, însoţit de un bubuit înspăimîntător, frînse, cît ai clipi, un chiparos. O dată cu grindina şi pulberea de stropi, sub colonada balconului vîntul purta trandafiri rupţi, frunze de magnolia, rămurele şi nisip. Uraganul devasta cu furie grădina.

în timpul acesta, printre colonade se afla un singur om: procuratorul.

Nu mai şedea în jeţ, se tolănise pe patul de trestie, lîngă masa scundă, încărcată de bunătăţi şi urcioare cu vin. Un alt pat adăsta de partea cealaltă a mesei. La picioarele procura­torului se vedea o băltoacă roşie, ca de sînge, iar în preajmă, cioburile unui urcior spart. Slujitorul care aşezase masa îna­inte de a se dezlănţui furtuna se fîstîcise sub privirea stăpînu-lui, tulburat de gîndul că l-a supărat cu ceva, şi procuratorul, înfuriindu-se, trîntise urciorul de mozaicul balconului, spu-nîndu-i răstit:

— De ce-ţi fereşti ochii de mine cînd serveşti? Oare ai fu­rat ceva?

Chipul negru al africanului se făcuse cenuşiu. în ochi i se cuibări groaza de moarte, şi era gata-gata să spargă şi el un urcior, dar mînia procuratorului se stinse făr'de veste, aşa cum se şi aprinsese. Slujitorul se repezise să strîngă cioburile şi să şteargă pe jos. Dar, la un semn al stăpînului, lăsă totul cum era şi se făcu nevăzut: băltoaca rămase acolo neatinsă.

De cînd se stîrnise furtuna, africanul se pitea mereu lîngă firida cu statuia unei femei albe şi goale cu capul plecat, tre­sărind în fiece clipă de teamă că nu va auzi chemarea procu­ratorului.

Stînd culcat în penumbra deasă care se aşternuse peste toate o dată cu dezlănţuirea furtunii, procuratorul îşi turnă singur vin în cupă şi-l sorbea prelung: frămînta în mînă pîi-nea şi înghiţea firimiturile, sugea din cînd în cînd carnea din stridii, apoi mesteca miezul unei lămîi şi bea din nou vin.

Vorbea cu sine însuşi murmurînd ceva, dar, din cauza vu­ietului apei, a tunetelor care ameninţau parcă să prăbuşească acoperişul palatului, a zgomotului grindinei ce bătea dara­bana pe treptele balconului — nu se auzea nimic; şi dacă pîlpîirea şovăielnică a focului ceresc s-ar fi prefăcut într-o lumină neîntreruptă, cel ce s-ar fi uitat cu luare-aminte la el ar fi putut vedea cum chipul procuratorului, cu ochii injec­taţi după ultimele nopţi de insomnie şi după vinul băut, e plin de nerăbdare şi că el nu se uită numai la cei doi trandafiri albi, înecaţi în băltoaca roşie, ci se întoarce mereu spre grădină, în întâmpinarea pulberii de stropi şi a nisipului purtat de ura­gan, că aşteaptă pe cineva, aşteaptă cu nerăbdare.

După cîtva timp, linţoliul stropilor prinse a se destrăma, în ciuda înverşunării lui, uraganul slăbea treptat. Crengile nu mai trosneau şi nu mai cădeau la pămînt. Tunetele şi scă­părările fulgerelor se mai răriseră. Deasupra Yerushalayimu-lui nu mai plutea vălul violet tivit cu alb, ci doar un nor ce­nuşiu, obişnuit, care încheia cortegiul. Furtuna gonea spre Marea Moartă.

Acum se putea desluşi şi zgomotul ploii, şi şuierul apei prăvălindu-se prin jgheaburi şi pe treptele scării, pe care, la amiază, trecuse procuratorul pentru a rosti osînda în piaţă, în cele din urmă, începu să susure şi apa din havuz, care tă­cuse pînă atunci. Se lumina. în vălul cenuşiu ce se îndepăr­ta grăbit spre soare-răsare, se iviseră, albăstrii, ferestrele.

Deodată, de departe, făcîndu-şi loc prin cîntecul ploii, acum mărunte, răzbiră pînă la urechea procuratorului sunetele sla­be ale trîmbiţelor şi tropăitul cîtorva sute de copite. Auzin-du-le, Pilat se mişcă pe patul lui, şi chipul i se învioră. Călă­reţii se întorceau de pe Golgota. Judecind după zgomot, pîlcul de călăreţi trecea prin piaţa unde fusese anunţată sentinţa. Pe scara ce ducea la platforma de sus a grădinii, aflată chiar în faţa balconului, procuratorul desluşi în sfîrşit şi paşii mult aşteptaţi. îşi întinse gîtul, ascultînd, cu ochii luminaţi de bucurie.

între doi lei de marmură, se ivi un cap cu gluga trasă pînă peste ochi. După aceea, un bărbat ud leoarcă, înfăşurat într-o pelerină ce i se lipise de trup. Era omul care înainte de pro­nunţarea sentinţei şuşotise cu procuratorul în camera întu­necoasă a palatului şi care în timpul supliciului şezuse pe un trepied, jucîndu-se cu o rămurea.

Călcînd prin băltoace, omul cu glugă străbătu platforma grădinii, păşi pe pardoseala de mozaic a balconului şi, ridi-cîndu-şi mîna în chip de salut, rosti cu un glas plăcut de tenor:

— îi urez procuratorului ani mulţi şi bucurie! Nou-venitul vorbea latineşte.

— O, zei! exclamă Pilat. Eşti ud pînă la piele! Ce uragan! Nu-i aşa? Te rog să treci numaidecît în odăile mele. Fă-mi plăcere şi schimbă-ţi hainele.

Nou-venitul îşi lăsă în jos gluga, descoperindu-şi capul ud leoarcă, cu părul lipit de frunte şi, cu un zîmbet politicos pe faţa-i bărbierită, încercă să refuze să se schimbe, încre-dinţîndu-l pe procurator că o bură ca asta nu putea să-i prici­nuiască nici un rău.

— Nici nu vreau s-aud, răspunse Pilat, bătînd din palme. Astfel îşi chema slujitorii care se aţineau prin apropiere, po-runcindu-le să se îngrijească de vizitator, iar după aceea să servească neîntîrziat mîncăruri calde.

Vizitatorul îşi usca părul, îşi schimbă hainele şi încălţările şi-şi puse ţinuta în ordine în foarte scurt timp; aşa că apăru curînd în balcon cu sandale uscate în picioare, cu o pelerină purpurie de militar şi cu părul pieptănat cu grijă.

în timpul acesta soarele se întorsese în Yerushalayim şi, înainte de a apune, scufundîndu-se în Marea Mediterană, îşi trimitea razele de bun rămas oraşului atît de odios procura­torului, poleind cu aur treptele balconului cu colonade. Ha­vuzul se înviorase de-a binelea şi-şi cînta cu vocea plină cîn­tecul lui de totdeauna, iar porumbeii, porniţi în plimbare pe nisip, gungureau sărind peste crengile frînte de furtună şi ciu­gulind ici şi colo în nisipul ud. Băltoaca roşie fusese ştearsă, cioburile strînse, şi pe masă fumega carnea servită pe un platou.

— Ascult poruncile procuratorului, zise vizitatorul apro-piindu-se de masă.

— Dar n-o să auzi nimic pînă ce nu te vei aşeza şi nu vei bea puţin vin, îi răspunse amabil Pilat, arătîndu-i celălalt pat.

Cînd oaspetele se întinse, un slujitor îi turnă în cupă vinul negru şi gros. Celălalt slujitor, aplecîndu-se cu grijă peste umă­rul lui Pilat, îi umplu cupa, după care acesta îi concedie cu un gest al mîinii pe amîndoi.

In timp ce nou-venitul bea şi mînca, sorbindu-şi vinul, Pilat îl privea printre gene. Bărbatul acesta de vîrstă mijlocie avea o faţă foarte plăcută, rotundă şi îngrijită, cu un nas cărnos. Părul lui era de o nuanţă nedefinită şi, acum, uscîndu-se, se deschidea la culoare. Era greu să ghiceşti naţionalitatea aces­tui vizitator. Ceea ce îl caracteriza era poate expresia blajină a chipului, care contrasta însă cu ochii, sau, mai bine zis, nu atît cu ochii, cît cu felul lui de a-şi privi interlocutorul. Ochii mici omul şi-i acoperea mai totdeauna cu pleoapele oarecum ciudate, parcă umflate. Şi prin tăietura ochilor scapără atunci o ironie fără pic de răutate. Oaspetele lui Pilat era parcă încli­nat spre umor. Dar, din cînd în cînd, alungind cu totul din tăietura ochilor sclipirile şirete, îşi ridica pleoapele, aţintin-du-i asupra interlocutorului său cu totul pe neaşteptate, par­că urmărind să descopere vreo pată mică şi neobservată pe nasul acestuia. Toate nu ţineau decît o clipă, după care pleoa­pele se lăsau din nou, tăietura ochilor se îngusta, şi într-însa sclipea iar expresia şireată şi blajină de mai înainte.

Omul nu se dădu în lături nici de la a doua cupă de vin, înghiţi cu desfătare vădită cîteva stridii, gustă din legumele fierte, ba mîncă şi o bucată de carne. După ce se satură, aduse laude vinului:

— E o viţă grozavă, procuratorule, dar nu-i Falerno, nu-i aşa?

— E Secuba şi-i vechi de treizeci de ani, îi răspunse amabil procuratorul.

Ducîndu-şi mîna la inimă, oaspetele nu voi să mai guste nimic, declarîndu-se sătul. Atunci Pilat îşi umplu cupa, ceea ce făcu şi oaspetele. Apoi cei doi turnară un strop de vin din cupele lor în platoul cu carne şi procuratorul, ridicîndu-şi cu­pa, rosti cu glas tare:

— Pentru noi, pentru tine, cezarule, părinte al romanilor, cel mai scump şi mai bun dintre oameni!

După ce cupele fură golite, africanii strînseră de pe masă toate bunătăţile, lăsînd numai fructele şi urcioarele cu vin. Procuratorul îi îndepărtă din nou cu un gest pe slujitori şi ră­mase între patru ochi cu oaspetele său sub colonade.

— Aşadar, zise încet Pilat, ce ai putea să-mi spui despre starea de spirit din oraşul acesta?

Fără să vrea, îşi îndreptă privirea spre terasele grădinii, în prelungirea cărora, acolo jos, se estompau colonadele şi aco­perişurile plate, poleite de ultimele sclipiri ale soarelui.

— Consider, procuratorule, îi răspunse oaspetele, că acum la Yerushalayim starea de spirit este satisfăcătoare.

— Aşa încît se poate garanta că tulburările nu ne mai ame­ninţă?

— De garantat, se poate garanta, îi răspunse oaspetele, aruncîndu-i procuratorului priviri blînde, doar pentru un sin­gur lucru pe lume — pentru puterea marelui Cezar.

— Să-i trimeată zeii viaţă lungă, îi ţinu isonul Pilat, şi pace pentru toţi. Tăcu, apoi urmă: Aşadar, dumneata consideri că armatele ar putea fi acum înlăturate?

— Socot că, în orice caz, Cohorta Fulminanta poate pleca, răspunse oaspetele şi adăugă: Ar fi bine ca la despărţire să defileze prin oraş.

— E o idee foarte bună, aprobă procuratorul; poimîine îi dau drumul şi plec şi eu, şi-ţi jur pe ospăţul celor doisprezece zei, pe lari îţi jur, că mult aş fi dat s-o pot face chiar azi!

— Procuratorului nu-i place Yerushalayimul? îl întrebă blajin oaspetele.

— Crede-mă, strigă cu un zîmbet Pilat, nu se află un alt loc mai trist pe pămînt. Nu mai vorbesc de natură — sînt bol­nav ori de cîte ori sînt nevoit să vin aici, şi asta n-ar fi încă ni­mic! ... Dar sărbătorile astea!... Magii, vrăjitorii, făcătorii de minuni, cîrdurile de pelerini!... Sînt fanatici, fanatici!... Chiar şi mesia ăsta, pe care ei s-au pus să-l aştepte anul acesta! Rişti în fiece clipă să fii, fără să vrei, martorul unei vărsări de sînge cît se poate de neplăcute... Mereu trebuie să muţi ostile, să citeşti denunţurile şi să asculţi pîrele, dintre care jumătate sînt chiar împotriva ta! Recunoaşte şi dumneata că e tare plictisi­tor. O, dacă n-aş fi în serviciul împăratului!...

— Da, sărbătorile sînt tare apăsătoare aici, încuviinţă oas­petele.

— Doresc din tot sufletul să se termine cît mai repede, adăugă energic Pilat. Voi avea, în sfîrşit, putinţa să mă întorc în Cezareea. Mă crezi, construcţia asta absurdă a lui Irod — procuratorul făcu un gest spre colonadă, arătînd limpede că vorbeşte despre palat — mă scoate pur şi simplu din minţi! Aici noaptea nu pot dormi. Lumea nu a cunoscut o altă arhi­tectură mai ciudată!... Dar să ne întoarcem la treburile noastre, în primul rînd, blestematul ăsta de Baraba nu te nelinişteşte?

La aceste cuvinte, oaspetele îşi trimise spre obrazul procu­ratorului una din privirile lui. Dar Pilat se uită plictisit, de­parte, în zare, strîmbîndu-se dezgustat şi scrutînd porţiunea oraşului ce se aşternea la picioarele sale, stingîndu-se în lu­mina amurgului. Atunci se stinse şi privirea oaspetelui, pleoa­pele pogorînd din nou peste ochi.

— Trebuie să credem că acum Baraba s-a făcut blînd ca un miel, zise oaspetele, şi pe faţa lui rotundă se iviră cîteva cute mici. în prezent nu-i convine să aţîţe la răscoală.

— E prea celebru? întrebă Pilat, surîzînd.

— Procuratorul, ca-ntotdeauna, înţelege subtil chestiunea.

— Oricum, observă îngrijorat procuratorul, ridicînd în sus un deget lung şi subţire cu un inel gros împodobit cu o pia­tră neagră sclipitoare, va trebui...

— O, procuratorul poate fi sigur că, atîta vreme cît voi fi eu în Iudeea, Baraba nu va face nici un pas fără să fie urmărit cu străşnicie.

— Acum sînt liniştit, cum sînt, de altfel, totdeauna cînd te afli aici.

— Procuratorul este prea bun!

— Te rog acum să-mi vorbeşti despre supliciu, zise Pilat.

— Ce anume îl interesează pe hegemon?

— Nu a încercat cumva mulţimea să-şi arate nemulţumi­rea? Ăsta e un lucru esenţial, desigur.

— Deloc, răspunse oaspetele.

— Foarte bine. Ai constatat personal moartea?

— Procuratorul poate fi sigur de asta.

— Dar, spune... Li s-a dat băutura aceea înainte de a fi răstigniţi pe stîlpi?

— Da. Dar el, aici oaspetele închise ochii, n-a vrut s-o bea.

— Cine anume?

— Iartă-mă, hegemon! exclamă oaspetele. Nu l-am nu­mit? Ha-Nozri!

— Nebunul! zise Pilat, schimonosindu-se, şi sub ochiul stîng începu să-i tremure o vinişoară. Să moară ars de razele soarelui! De ce să refuzi ceea ce ţi se dă după lege?! De ce n-a vrut, ce-a spus?

— A zis, răspunse oaspetele, închizînd din nou ochii, că mulţumeşte şi nu învinuieşte deloc că i-a fost luată viaţa.

— Nu învinuieşte pe cine? întrebă cu glas surd Pilat.

— Asta n-a spus-o, hegemon...

— N-a încercat să propovăduiască ceva în prezenţa sol­daţilor?

— Nu, hegemon, nu a fost guraliv de data asta. Singurul lucru pe care l-a spus e că printre viciile omeneşti, unul din­tre cele mai grave, el consideră a fi laşitatea.

— Cu ce ocazie a spus asta? auzi deodată oaspetele un glas spart.

— Nu s-a putut înţelege. în general, s-a purtat ciudat, ca întotdeauna.

— Dar în ce a constat ciudăţenia?

— Tot timpul încerca să se uite ba în ochii unuia, ba ai altuia dintre cei care-l înconjurau şi tot timpul zîmbea. Era un zîmbet cam pierdut, dezorientat.

— Şi altceva nimic? întrebă Pilat cu glas răguşit.

— Altceva nimic.

Turnîndu-şi vin, procuratorul lovi cupa de urcior. O goli pînă la fund şi urmă:

— Iată ce am să-ţi spun: deşi nu-i putem descoperi, cel puţin deocamdată, pe admiratorii sau adepţii acestui filozof, nu putem garanta că ei nu există.

Oaspetele îl asculta atent cu capul plecat.

— Şi, spre a înlătura orice fel de surprize, urmă el, te rog să faci să dispară de pe faţa pămîntului, neîntîrziat şi fără zar­vă, trupurile celor trei răstigniţi şi să-i îngropi în cea mai mare taină, aşa încît nici să nu se mai audă de ei.

— Am înţeles, hegemon, zise oaspetele şi, ridicîndu-se, adăugă: îngăduie-mi să plec numaidecît, dat fiind că misiu­nea asta e greu de îndeplinit şi plină de răspundere.

— Nu, te rog să mai iei loc un pic, zise Pilat oprindu-l cu un gest. Mai am două chestiuni. Cea dintîi: meritele tale uriaşe în munca şi în funcţia atît de grea de şef al serviciului secret pe lîngă procuratorul Iudeii îmi dau plăcuta posibilitate de a raporta despre asta la Roma.

La aceste cuvinte, chipul oaspetelui se îmbujora şi, ridi­cîndu-se, se înclină, spunînd:

— Nu-mi fac decît datoria faţă de împărat.

— Dă-mi voie să te rog, urmă Pilat, ca, dacă ţi se va pro­pune să te muţi de aici şi să fii înaintat în slujbă, să refuzi mu­tarea şi să rămîi. N-aş vrea pentru nimic în lume să mă des­part de dumneata. N-au decît să te răsplătească într-alt fel.

— Sînt fericit să slujesc sub ordinele tale, hegemon.

— Mă bucură mult vorba asta. Acum, a doua chestiune, privitoare la ăsta... cum îi zice... Iuda din Kiriat.

Oaspetele îi aruncă iar procuratorului una din privirile sale, apoi o stinse pe dată, după cum îi era obiceiul.

— Se zice, urmă cu glas scăzut Pilat, că i s-ar fi dat bani pentru primirea atît de caldă făcută filozofului nebun.

— I se vor da bani, îl corectă încet şeful serviciului secret.

— O sumă mare?

— Asta nimeni n-o poate şti, hegemon.

— Nici măcar dumneata? zise hegemonul, exprimînd prin mirarea sa o laudă la adresa oaspetelui.

— Din păcate, nici eu, răspunse calm acesta. Dar ştiu că va primi banii chiar astă-seară. L-au chemat la palatul lui Caiafa.

— Ah, bătrînul lacom din Kiriat! observă procuratorul cu un zîmbet. Că doar e bătrîn, nu-i aşa?

— Procuratorul nu se înşală niciodată, dar de data aceas­ta s-a înşelat, răspunse amabil oaspetele; omul din Kiriat e un bărbat tînăr.

— Ca să vezi! Poţi să mi-l descrii? E un fanatic?

— O, nu, procuratorule.

— Aşa?! Ce poţi să-mi mai spui despre el?

— E foarte frumos.

— Şi mai ce? Are cumva vreo patimă?

— E greu, procuratorule, să-i cunoşti prea bine pe toţi oa­menii din oraşul acesta necuprins...

— Nu, nu, Afranius! Nu-ţi subaprecia meritele.

— O patimă are, procuratorule. Oaspetele făcu o pauză foarte mică. Patima banilor.

— Dar cu ce se ocupă?

Afranius ridică ochii spre tavan, rămase un pic pe gînduri şi urmă:

— Lucrează la o rudă de-a lui care se îndeletniceşte cu că­mătăria şi schimbul banilor.

— Aha, aşa, aşa! Pilat tăcu, şi, uitîndu-se în jur, ca să se asigure că sînt singuri, urmă încet. Iată ce-i: am aflat astăzi că Iuda va fi înjunghiat la noapte.

Acum oaspetele nu se mulţumi să-i arunce procuratoru­lui doar privirea lui fugară, ci întîrzie cîteva clipe cu ochii la hegemon, apoi răspunse:

— Ai avut o părere prea bună despre mine, procurato­rule. Cred că nu am meritat raportul pe care vrei să-l faci. Eu nu ştiu nimic.

— Eşti demn de cea mai înaltă răsplată, răspunse acesta, dar eu am aflat.

— Pot să îndrăznesc să-ntreb — cum?

— Dă-mi voie să nu-ţi spun deocamdată, cu atît mai mult cu cît ceea ce am aflat e confuz şi neconfirmat. Dar sînt dator să prevăd totul. Mi-o cere funcţia şi, mai ales, cred în presim­ţirile mele, care nu m-au înşelat niciodată. Iar ştirile, iată în ce constau: cineva din prietenii tainici ai lui Ha-Nozri, revol­tat de trădarea îngrozitoare săvîrşită de acest zaraf, e pe cale să se înţeleagă cu prietenii săi ca să-l omoare la noapte pe Iuda, iar banii primiţi de acesta pentru trădarea lui să-i zvîrle ma­relui preot la picioare, însoţiţi de un bilet: „înapoiez argintii blestemaţi."

Şeful serviciului secret nu-i mai aruncă hegemonului nici una din privirile lui neaşteptate; îl asculta doar, cu ochii în-tredeschişi.

— Iţi închipui că marelui preot n-o să-i prea facă plăcere să primească în noaptea de sărbătoare un dar ca acesta? stă­rui procuratorul.

— Nu numai că n-o să-i facă plăcere, zise zîmbind oaspe­tele, dar cred, procuratorule, că faptul acesta va stîrni un mare scandal.

— Sînt de aceeaşi părere. De aceea, te rog să te ocupi de chestiunea asta, să iei, cu alte cuvinte, toate măsurile ca Iuda din Kiriat să fie păzit.

— Porunca hegemonului va fi ascultată, zise Afranius, dar trebuie să-l liniştesc pe hegemon; răufăcătorilor le va fi foarte greu să-şi îndeplinească fapta. Socoate doar — să urmăreşti un om, să-l înjunghii, să mai afli şi cîţi bani a luat, să înapo-iezi argintii lui Caiafa — şi toate astea într-o singură noapte? Chiar în noaptea asta?!

— Totuşi, va fi înjunghiat la noapte, repetă cu încăpăţî-nare Pilat. Am presimţirea asta, ţi-o spun eu! Presimţirile nu m-au înşelat niciodată. La aceste cuvinte, obrazul procura­torului tresări, în timp ce-şi freca nervos mîinile, cu mişcări bruşte.

— Am înţeles, răspunse supus oaspetele, ridicîndu-se şi îndreptîndu-şi statura. Apoi întrebă deodată, cu glas necru­ţător: Aşadar, va fi înjunghiat, hegemon?

— Da, răspunse Pilat, şi mă bizui cu totul şi cu totul pe uimitoarea dumitale isteţime.

Oaspetele îşi îndreptă cingătoarea grea de sub pelerină, spunînd:

— Am onoarea! îţi urez ani mulţi şi bucurie!

— Ah, da, exclamă Pilat cu glas scăzut, era să uit! Ţi-am rămas dator!...

— Mie? Oh, nu! Procuratorul nu-mi e cu nimic dator, rosti mirat oaspetele.

— Cum să nu?! Nu-ţi aminteşti de mulţimea aceea de cer­şetori?. .. Cînd am intrat în Yerushalayim?... Voiam să le arunc nişte bani, dar nu aveam la mine, şi mi-ai dat dumneata.

— O, procuratorule, cred că a fost o nimica toată, o sumă infimă!

— Nici nimicurile nu trebuie uitate, zise Pilat şi, întor-cîndu-se, ridică o pelerină de pe jilţul din spatele lui, scoase de sub ea o pungă de piele şi i-o întinse oaspetelui. Acesta o luă din mîinile hegemonului, înclinîndu-se, şi o ascunse sub pelerină.

— Aştept, vorbi din nou Pilat, raportul despre punerea în mormînt, precum şi despre Iuda din Kiriat; îl aştept chiar în noaptea asta, mă auzi, Afranius? Chiar în noaptea asta. Gar­da mea va avea ordinul să mă trezească îndată ce vei fi aici. Te aştept.

— Salutul meu procuratorului! zise şeful serviciului se­cret şi, întorcîndu-se, plecă de sub colonade.

întîi se auzi scrîşnetul nisipului umed sub paşii lui, apoi sunetul cizmelor pe pardoseala de marmură dintre statuile cu lei; după aceea Pilat nu-i mai văzu picioarele, nici trupul şi, în cele din urmă, pieri şi gluga. Numai atunci îşi dădu seama că soarele dispăruse şi că peste palat pogorîse vălul înserării.