Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 28. Ultimele aventuri ale lui Koroviev şi Behemoth
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Desigur, nu se poate spune cu certitudine dacă aceste si­luete au existat cu adevărat sau li s-au năzărit numai locata­rilor zguduiţi de groază, din imobilul cu ghinion de pe Sado­vaia. Iar în cazul în care au existat totuşi, nimeni nu ştie încotro au pornit-o. Nu putem spune clar nici unde s-au despărţit, ştim numai că aproximativ la un sfert de oră după incendiul de pe Sadovaia, lîngă uşile cu oglinzi ale magazinului Torgsin din piaţa Smolenski apăru un cetăţean lung cît o prăjină, îm­brăcat în haine cadrilate, însoţit de un motan mare, negru.

Şerpuind cu îndemînare printre trecători, cetăţeanul des­chise uşa de afară a magazinului. Dar aici un portar scund, scofîlcit şi duşmănos din cale-afară, îi bară drumul şi-i zise iritat:

— Cu motani nu e voie.

— Pardon, zdrăngăni lunganul şi-şi propti mîna nodu­roasă de ureche, ca şi cînd ar fi fost surd, cu motani, aţi spus? Şi unde vedeţi dumneavoastră vreun motan?

Portarul holbă ochii, şi avea de ce: la picioarele cetăţea­nului nu mai era nici un motan, iar în loc de motan, de după umărul cadrilatului se iţea şi încerca să se strecoare în maga­zin un grăsan cu o şapcă ruptă pe cap, care într-adevăr semă­na la mutră cu un motan. Grăsanul avea în mîini un primus.

Perechea asta de vizitatori nu-i plăcu deloc, nu se ştie de ce, portarului-mizantrop.

— La noi totul e numai pe valută, hîrîi el, privind enervat de sub sprîncenele sure, flocoase, mîncate parcă de molii.

— Dragul meu, zdrăngăni lunganul, în timp ce ochiul îi scînteia din pince-nez-u\ spart, dar de unde ştii dumneata că eu n-o am? Judeci după costum? Să n-o faci asta niciodată, scumpe păzitor! Te poţi înşela, şi destul de serios. Mai reciteşte o dată măcar istoria celebrului calif Harun-Al-Raşid. Dar în cazul de faţă, dînd temporar la o parte această istorie, vreau să-ţi spun că am să mă plîng contra dumitale administrato­rului şi am să-i povestesc despre dumneata nişte chestii, de nu ştiu dacă nu vei fi nevoit să părăseşti postul dumitale din­tre uşile acestea sclipitoare cu oglinzi.

— S-ar putea să am primusul plin de valută, intră arţăgos în discuţie grăsanul motanoform, care se tot băga să intre în magazin. Din spate presa şi se enerva publicul. Privind cu ură şi îndoială perechea stranie, portarul se dădu la o parte, şi cunoştinţele noastre, Koroviev şi Behemoth, se pomeniră în magazin.

Aici, cei doi se uitară mai întîi jur împrejur, şi apoi, cu glas răsunător, care s-a făcut auzit absolut în toate colţurile, Ko­roviev decretă:

— Excelent magazin! Un magazin foarte, foarte bun! Publicul se întoarse de la tejghele şi, nu se ştie de ce, privi

cu uimire pe cel care vorbea, deşi omul avea toate motivele să laude magazinul.

Sute de vălătuci de stambă de toate culorile se vedeau în rafturi. în spatele lor se ridicau altele de sifon, atică şi postav pentru frac. Mai departe se înălţau stive de cutii cu încălţă­minte şi cîteva cetăţene şedeau pe nişte scăunele joase, avînd piciorul drept încălţat cu un pantof vechi, ponosit, iar cel sting cu un escarpen nou, strălucitor, cu care tropoteau îngrijorat pe covoraş. Undeva, în adîncul magazinului, după colţ, cîn-tau nişte patefoane.

Dar, trecînd pe lîngă toate aceste minunăţii, Koroviev şi Behemoth se îndreptară direct spre punctul de joncţiune din­tre secţiile de gastronomie şi cofetărie. Aici era spaţiu sufici­ent, cetăţenele cu berete şi băsmăluţe pe cap nu luau cu asalt tejghelele, ca în secţia de stămburi.

Un om scund, total pătrat, cu faţa aproape albastră de bine ras ce era, cu ochelari în ramă de baga pe nas, cu pălărie nou-nouţă pe cap, călcată şi cu panglica strălucitor de curată, îmbrăcat cu palton liliachiu şi mănuşi roşcate din piele de căprioară, stătea în faţa tejghelei şi mîrîia ceva pe un ton po­runcitor. Vînzătorul cu halat alb, curat şi cu o tichiuţă albas­tră îl servea pe clientul liliachiu. Cu un cuţit foarte bine ascuţit, aidoma cuţitului furat de Levi Matei, el scotea de pe somo­nul roz, gras şi-nlăcrimat, pielea cu ape argintii, care semăna cu pielea de şarpe.

— Şi secţia asta este splendidă, recunoscu solemn Koro­viev, şi cetăţeanul străin este simpatic, arătă el binevoitor cu degetul spinarea liliachie.

— Nu, Fagot, nu, îi răspunse îngîndurat Behemoth, tu te înşeli, amicul meu drag. După mine, figurii gentlemanului liliachiu îi lipseşte ceva.

Spatele liliachiu tresări, dar probabil întîmplător, că doar nu putea să înţeleagă un străin ceea ce vorbeau ruseşte Koro­viev cu însoţitorul său.

— Bun este? întrebă cumpărătorul liliachiu pe vînzător.

— E grozav, îi răspunse vînzătorul, scormonind cochet sub pielea peştelui cu tăişul cuţitului.

— Bun place, prost nu place, vorbea sever străinul.

— Fără îndoială! îi răspunse în extaz vînzătorul. Atunci cunoştinţele noastre se depărtară de străin şi de so­monul lui, oprindu-se la tejgheaua secţiei de cofetărie.

— Tare cald e astăzi, se adresă Koroviev vînzătoarei — tinerică şi cu obrajii ca doi bujori —, dar nu primi nici un răs­puns. Cu cît vindeţi mandarinele, se informă arunci Koroviev.

— Treizeci de kopeici kilogramul, îi răspunse vînzătoarea.

— Totul e piperat, observă oftînd Koroviev, eh, eh, apoi se mai gîndi niţel şi-l invită pe însoţitorul său: Mănîncă, Be­hemoth.

Grăsanul îşi băgă primusul subţioară, îşi însuşi manda­rina de deasupra piramidei şi, halind-o pe loc cu coajă cu tot, se apucă de a doua.

Pe vînzătoare o apucă o groază mortală.

— Aţi înnebunit! strigă ea, pierzîndu-şi culorile din obraji. Prezentaţi cecul! cecul! şi scăpă din mînă cleştele pentru bom­boane.

— Sufleţelule, drăguţă, frumoaso, şuieră Koroviev pră-vălindu-se peste tejghea şi făcînd cu ochiul vînzătoarei, astăzi nu avem valută... dar nu mai tîrziu de luni vă restituim to­tul — bani peşin. Stăm aproape de aici, pe Sadovaia, unde e incendiul.

Behemoth înghiţi a treia mandarină, băgă laba în construc­ţia meşteşugită din batoane de ciocolată, scoase unul de de­desubt, din care cauză, bineînţeles, construcţia se prăbuşi, iar motanul înghiţi ciocolata cu ambalajul ei cu tot.

Vînzătoriijde la secţia de pescărie parcă încremeniseră cu cuţitele lor în mîini, străinul liliachiu se întoarse cu faţa spre jefuitori şi în clipa aceea se constată că Behemoth nu avusese dreptate: figurii liliachiului nu că-i lipsea ceva, dimpotrivă, mai degrabă avea ceva mai mult decît trebuie; obrajii proemi­nenţi, lăsaţi în jos, şi nişte ochi care fugeau încoace şi încolo.

îngălbenind ca lămîia, vînzătoarea strigă pe un ton amă-rît, de răsuna tot magazinul.

— Palosici, Palosici!

Auzind aceste strigăte, publicul din secţia de stămburi se năpusti în secţia de cofetărie, iar Behemoth se reîntoarse din calea ispitelor de cofetărie şi-şi băgă laba în butoiul cu inscrip­ţia „Scrumbie de Kerci, calitatea întîi", scoase o pereche de peşti şi-i înghiţi, scuipînd cozile.

— Palosici! se repetă strigătul disperat din cofetărie, iar la secţia de pescărie răcni un vînzător cu cioc:

— Ce faci, spurcăciune!

Pavel Iosifovici se şi grăbea spre locul acţiunii. Era un băr­bat prezentabil, cu halat alb, curat, ca un chirurg, şi cu un creion iţindu-i-se din buzunar. Se vedea că Pavel Iosifovici este un om cu experienţă. Observînd în gura lui Behemoth coada de la a treia scrumbie, a apreciat cît ai clipi situaţia, a înţeles absolut totul şi, fără să înceapă nici un fel de altercaţii cu cei doi obraznici, făcu semn cu mîna în depărtare, dînd comanda:

— Fluieră!

Ieşind valvîrtej dintre uşile cu oglinzi, portarul ajunse cît ai clipi la colţul bulevardului Smolenski şi prinse a slobozi un fluierat sinistru. Publicul începu să-i înconjoare pe ticăloşi şi atunci Koroviev luă lucrurile în mînă.

— Cetăţeni! strigă el cu o voce stridentă, subţire, ce se pe­trece? Aud? Permiteţi-mi să vă întreb! Un om sărac, Koro­viev strecură un tremur în glasul său şi-l arătă pe Behemoth, care pe loc croi o mutră plîngăreaţă. Un om sărac repară toată ziua primusuri; lui i s-a făcut foame... şi de unde să ia valută?

Pavel Iosifovici, de obicei reţinut şi calm, auzind aceste vorbe, strigă aspru:

— Tu să laşi asta! şi făcu iar semn cu mîna în depărtare, de data asta pierzîndu-şi răbdarea. Atunci trilurile de la uşă răsunară mai vesel.

Dar Koroviev, fără să se tulbure defel de atitudinea lui Pavel Iosifovici, urmă:

— De unde? pun tuturor întrebarea! El este sfîrşit de foa­me şi sete! îi este foarte cald. Ei, şi a luat de probă, nenoroci­tul, o mandarină. Şi, de fapt, mandarina asta costă trei kopeici. Şi uite că dînşii fluieră deja, ca privighetorile, primăvara, în pădure, deranjează miliţia, o întrerup de la lucru. Dar dum­nealui are voie? Ce ziceţi? şi aici Koroviev îl arătă pe grăsa­nul liliachiu, ceea ce făcu deodată ca faţa acestuia să exprime o nelinişte teribilă. Cine este dumnealui? Vă întreb! De unde a sosit? Pentru ce? Ne-a fost dor poate de el? L-am invitat noi să vină? Păi sigur, urla cît îl ţineau bojocii, strîmbîndu-şi gura sarcastic, fostul dirijor de cor, dumnealui e, vezi doam­ne, îmbrăcat în costum de gală liliachiu, s-a umflat tot de cît somon mănîncă, e umflat tot şi de valută, pe cînd al nostru, al nostru! Mi-e amar! Da, amar! Amar! urlă Koroviev, ca un cavaler de onoare la o nuntă de pe vremuri.

Tot acest discurs stupid, lipsit de tact la culme şi probabil dăunător din punct de vedere politic l-a făcut pe Pavel Iosi­fovici să se cutremure de mînie, dar, oricît de ciudat ar părea, după ochii publicului adunat se vedea că la foarte mulţi oa­meni el a provocat compasiune şi înţelegere. Iar în clipa în care Behemoth, punîndu-şi la ochi mîneca murdară şi ruptă, strigă tragic:

— îţi mulţumesc, prietene credincios, ai luat apărarea ce­lui care a suferit! — în clipa aceea se produse o minune.

Un bătrînel foarte la locul lui, îmbrăcat sărăcăcios, dar cu­răţel, bătrînelul care cumpărase trei prăjituri cu migdale la secţia de cofetărie, se schimbă deodată la faţă. Ochii îi scînte-iară scoţînd foc de luptă, el se făcu stacojiu, aruncă pacheţe­lul cu prăjituri pe jos şi strigă:

— E adevărat! — cu o voce subţire, de copil. Apoi trase de o tavă, aruncă în ea resturile din Turnul Eiffel de ciocolată dărîmat de Behemoth, o avîntă în sus, smulse cu mîna stîngă pălăria de pe capul străinului liliachiu, iar cu cea dreaptă îl lovi cu tava peste capul pleşuv. Se rostogoli un sunet, cum se întîmplă cînd dintr-un camion se descarcă foi de tablă. Fă-cîndu-se alb la faţă, grăsanul căzu pe spate şi nimeri în buto­iul cu scrumbia de Kerci, făcînd să ţîşnească din el o fîntînă arteziană de rasol de scrumbie. Apoi s-a petrecut o a doua minune: Cel liliachiu, prăbuşindu-se în butoi, strigă într-o limbă rusă curată, fără pic de accent:

— Mă omoară! Să vină miliţia! Mă omoară bandiţii! pe­semne, datorită şocului suferit, omul căpătase dintr-o dată cunoştinţe vaste de limbă rusă, pe care n-o ştiuse pînă atunci.

în clipa aceea se întrerupse fluieratul portarului, şi în mul­ţimile de cumpărători emoţionaţi se văzură apropiindu-se două coifuri de miliţieni. Dar vicleanul de Behemoth, aşa cum la baia de aburi se toarnă peste cărămizi apă dintr-un ciubăr, turnă benzină din primus peste tejgheaua cofetăriei, care se învîlvoră de la sine. Flacăra izbucni în sus şi alergă de-a lun­gul tejghelei, înghiţind panglicile frumoase din hîrtie de pe coşurile cu fructe. Cu ţipete stridente, ascuţite, vînzătoarele o tuliră la fugă de după tejghea şi, îndată ce părăsiră locul, se aprinseră storurile de pînză de la ferestre, iar pe podea luă foc benzina. Cu ţipete disperate, publicul se retrase în panică din secţia de cofetărie, mototolindu-l, zdrobindu-l pe Pavel Iosifovid, de care nu mai era nevoie, iar din secţia de pescărie, în flanc cîte unul, cu cuţitele lor ascuţite, fugiră la trap vînzăto-rii spre uşa din dos. Smulgîndu-se din butoi, cetăţeanul lilia­chiu, tot numai lichid cleios şi dens de la scrumbii, se rosto­goli peste somonul de pe tejghea şi o luă în urma vînzătorilor. Zăngăniră risipindu-se pe jos cioburile din uşile cu oglinzi de la intrare, forţate şi sparte de oamenii care se salvau, iar amîndoi nemernicii — şi Koroviev, şi mîncăul Behemoth — dispărură, unde — nu se ştia şi nu se putea înţelege. După aceea, nişte martori oculari, care au fost prezenţi de la înce­putul incendiului din Torgsin, de pe bulevardul Smolenski, povesteau cum că ambii huligani zburară în sus spre tavan şi că acolo cică s-au spart, asemenea unor baloane cu care se joacă copiii.

Desigur, este îndoielnic să se fi petrecut lucrurile chiar aşa, dar ceea ce nu ştim, nu ştim.

Dar ştim că fix peste un minut după întîmplarea de pe Smolenski — şi Behemoth, şi Koroviev se aflau pe trotuarul unui bulevard, tocmai în faţa casei mătuşii lui Griboedov. Ko­roviev se opri lîngă grilaj şi vorbi:

— Ia te uită! Păi asta-i Casa Scriitorilor! Ştii, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. îţi atrag atenţia, dragul meu, asupra ei. E o plăcere să te gîndeşti că sub acest acoperiş se adăpostesc şi se coc o groază de talente!

— Precum ananaşii în seră, zise Behemoth şi, ca să admire mai lesne casa vopsită în crem, cu coloane, se caţără pe posta­mentul de beton al grilajului de fontă.

— Ai perfectă dreptate, se declară Koroviev de acord cu nedespărţitul său amic, şi un dulce fior de teamă ţi se stre­coară în inimă, cînd te gîndeşti că în casa asta, chiar acum, se coace viitorul autor al lui Don Quijote sau Faust sau, dracu ştie, poate chiar acela al Sufletelor moarte. Ce zici?«

— Ţi-e şi groază să te gîndeşti, încuviinţă Behemoth.

— Da, urmă Koroviev, te poţi aştepta la lucruri uluitoare de la pepiniera aceasta care întruneşte sub acoperişul ei cîte-va mii de martiri, hotărîţi să-şi încheie viaţa slujind Melpo-menei, Polimniei şi Thaliei. îţi închipui ce zarvă se va stîrni atunci cînd cineva din ei va oferi publicului cititor, pentru în­ceput, un Revizorul sau, în cel mai rău caz, un Evgheni Oneghin\

— Şi foarte simplu! confirmă din nou Behemoth.

— Da, urmă Koroviev şi-şi ridică degetul, îngrijorat — dar!... Dar, zic eu şi repet acest „dar"!... Numai dacă asupra acestor gingaşe plante de seră nu va năvăli vreun microorga­nism, dacă nu le va surpa la rădăcină, dacă ele nu vor putrezi! Şi asta se întîmplă cu ananaşii! Vai-vai-vai, cît de des se în­tîmplă!

— Apropo, se interesă Behemoth, strecurîndu-şi capul ro­tund ca o bilă printre gratii, oare ce fac ăia pe verandă?

— Iau masa, îl lămuri Koroviev şi trebuie să-ţi mai spun, dragul meu, că restaurantul de aici e bun şi destul de ieftin. Unde mai pui că eu, ca orice turist gata să pornească mai de­parte într-o călătorie lungă, simt nevoia să iau o gustărică şi să beau o halbă de bere rece.

— Dorinţele noastre coincid, sări Behemoth, şi cei doi ne­trebnici porniră pe cărarea asfaltată, umbrită de tei, drept spre veranda restaurantului, unde oamenii habar n-aveau ce ne-norocire-i paşte.

O cetăţeană palidă şi plictisită, cu basc alb pe cap şi şosete tot albe în picioare, şedea pe un scaun vienez lîngă intrarea din colţ a verandei ce se pierdea în frunzişul verde. în faţa ei, pe o masă simplă de bucătărie, se afla un registru mare de birou, în care femeia, nu se ştie pentru ce, îi trecea pe toţi cei care intrau în restaurant. Cînd Koroviev cu însoţitorul său îşi făcură apariţia, cetăţeană cu registrul îi opri.

— Legitimaţiile dumneavoastră, ceru ea, uitîndu-se mi­rată la pince-nez-ul lui Koroviev, la primusul pe care-l ducea în braţe Behemoth, precum şi la mîneca ruptă în cot a acestuia.

— Mii de scuze, ce fel de legitimaţii? se miră Koroviev.

— Sînteţi scriitori? întrebă la rîndul ei cetăţeană.

— Indiscutabil, îi răspunse demn Koroviev.

— Legitimaţiile dumneavoastră? repetă femeia.

— Comoara mea... începu duios Koroviev.

— Nu sînt comoară, îl puse la punct cetăţeană.

— O, ce păcat! făcu deziluzionat Koroviev şi urmă: Ei, dacă nu vrei să fii o comoară, ceea ce ar fi fost foarte plăcut, n-ai decît să nu fii! Uite ce vreau să-ţi spun: Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitima­ţia? Păi, ia dumneata la întîmplare cinci pagini din orice ro­man al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie! Ce părere ai? se întoarse el spre Behemoth.

— Fac prinsoare că nu avea, spuse acesta, punînd primu­sul pe masă, lîngă registru şi ştergîndu-şi sudoarea de pe frun­te cu laba plină de funingine.

— Dumneavoastră nu sînteţi Dostoievski, zise cetăţeană pe care Koroviev căuta s-o zăpăcească.

— Cine ştie, cine ştie, obiectă pezevenghiul.

— Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convinsă.

— Protestez! exclamă cu înflăcărare Koroviev. Dostoievski e nemuritor!

— Prezentaţi legitimaţiile, cetăţeni! mai ceru o dată femeia.

— Iartă-mă, te rog, dar, la urma urmei, e caraghios! nu se lăsă Koroviev. Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimaţie, ci după scrierile lui! Ce ştii dumneata despre planurile care roiesc în capul meu? Sau în acest cap? arătă el spre capul lui Behemoth, care îşi scoase imediat şapca, vrînd parcă să-i dea posibilitatea femeii să-i examineze mai bine căpăţîna.

— Faceţi loc, cetăţeni, zise femeia, enervîndu-se. Koro­viev şi Behemoth se traseră la o parte, făcînd loc unui scriitor în haine cenuşii, cu o cămaşă albă de vară, fără cravată, cu guler răsfrînt şi cu un ziar sub braţ. Acesta o salută prietenos din cap pe cetăţeană, puse din mers, în chip de iscălitură, un fel de cîrlig în registrul ce i se întinse şi-şi urmă drumul pe verandă.

— Of, din păcate, nu noi, vorbi trist Koroviev, nu noi, ci el va avea parte de această halbă de bere, rece ca gheaţa, la care tu şi cu mine, sărmani pribegi, am visat atîta! Situaţia noastră e tristă şi grea şi nici nu ştiu ce-o să ne facem.

Behemoth îşi desfăcu mîinile într-un gest amar de nepu­tinţă şi-şi puse şapca pe cap — un cap rotund, năpădit de un păr des, semănînd grozav a blană de pisică.

Şi, deodată, un glas înfundat, dar autoritar, răsună deasu­pra capului femeii.

— Dă-le drumul înăuntru, Sofia Pavlovna!

Cetăţeană cu registrul rămase uluită. Din frunzişul veran­dei răsări pieptul alb al unui frac şi barba ascuţită a piratului. Se uita prietenos la cei doi borfaşi dubioşi şi, mai mult decît atît, îi invita cu gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe care-l administra, aşa că Sofiei Pavlovna nu-i rămase decît să-l întrebe supusă pe Koroviev:

— Numele dumneavoastră?

— Panaev, răspunse acesta, politicos.

Femeia notă acest nume, ridicînd o privire întrebătoare spre Behemoth.

— Skabicevski, miorlăi acesta, arătîndu-i, nu se ştie de ce, cu un gest, primusul.

Sofia Pavlovna notă şi acest nume şi trase registrul mai la îndemîna celor doi, ca să-şi pună semnăturile. în dreptul numelui „Panaev", Koroviev scrise „Skabicevski", iar Be­hemoth iscăli „Panaev" acolo unde scria „Skabicevski".

Uluind-o definitiv pe Sofia Pavlovna, Archibald Archi­baldovici, cu un zîmbet fermecător pe buze, îi conduse pe oaspeţi la cea mai bună masă, de la celălalt capăt al verandei, unde se aşternea umbra mai deasă, şi unde, în preajma me­sei, sclipea soarele jucăuş şi vesel într-unui din spaţiile acelea înguste, fără frunziş. Clipind mirată, Sofia Pavlovna exami­na îndelung inscripţiile ciudate făcute în registru de cei doi vizitatori neaşteptaţi.

Pe ospătari, Archibald Archibaldovici îi uimi tot atît cît o uimise pe Sofia Pavlovna. El însuşi trase mai la o parte unul din scaunele mesei, invitîndu-l pe Koroviev să ia loc, făcu unuia cu ochiul, şopti ceva la urechea altuia, şi doi ospătari prinseră a se agita în jurul clienţilor nou-veniţi, dintre care unul îşi puse pe podea primusul, alături de ghetele care că­pătaseră, de purtate ce erau, o nuanţă roşcată.

Faţa de masă veche, cu pete galbene dispăru numaidecît şi, în văzduh, trosnind de scrobită ce era, îşi avîntă faldurile o faţă de masă albă, imaculată, ca un burnuz de beduin, în timp ce Archibald Archibaldovici şoptea încet, dar foarte ex­presiv, chiar la urechea lui Koroviev:

— Cu ce vă putem servi? Avem batog special... l-am smuls de la congresul arhitecţilor...

— Daţi-ne... hm... o gustărică să hm... mugi binevoitor Koroviev, tolănindu-se pe scaun.

— înţeleg, zise cu tîlc Archibald Archibaldovici, închizînd ochii.

Văzînd cum se poartă şeful restaurantului cu aceşti clienţi mai mult decît dubioşi, ospătarii îşi lăsară bănuielile şi se pu­seră serios pe treabă.

Unul dintre ei îi servi un chibrit lui Behemoth care-şi sco­sese chiştocul din buzunar şi-l băgase în gură, un altul veni în fugă, zăngănind nişte pahare de sticlă verde, aşeză în faţa celor două tacîmuri păhărele, pahare de vin negru, cupe sub­ţiri de cristal, din care atît de bine se soarbe narzanul, sub umbrarul... nu, anticipînd, vom spune: din care atît de bine se sorbea narzanul sub umbrarul verandei de neuitat a „Casei Griboedov".

— Vă recomand un fileu de ierunci, torcea melodios Ar­chibald Archibaldovici.

Oaspetele cu pince-nez-ul plesnit aproba toate sugestiile comandantului de bric, privindu-l binevoitor prin geamul său inutil.

Scriitorul Petrakov-Suhovei, care-şi consuma friptura de porc la o masă vecină, împreună cu consoarta, observă cu spi­ritul său ager, propriu tuturor scriitorilor, curtea pe care o fă­cea Archibald Archibaldovici celor doi oaspeţi noi şi se mira din cale-afară. Iar consoarta lui, o doamnă foarte respecta­bilă, fu chiar geloasă pe Koroviev şi bătu cu linguriţa în masă, dînd a înţelege: De ce nu sîntem serviţi prompt? Ar fi timpul să vină îngheţata! Ce se-ntîmplă aici?

Adresîndu-i Petrakovei un zîmbet fermecător, Archibald Archibaldovici trimise la ea un ospătar, fiindcă el nu se în­dura să-şi părăsească oaspeţii dragi. Ah, ce om inteligent mai era şi Archibald Archibaldovici! Şi avea un spirit de obser­vaţie, cu nimic mai prejos decît chiar scriitorii! Ştia el şi de­spre reprezentaţia de la „Varietăţi", şi despre multe alte în­tâmplări din acele zile şi, la rîndul lui, auzise, dar contrar altora înregistrase bine cuvintele „cadrilatul" şi „motanul". Archi­bald Archibaldovici ghicise din capul locului cine sînt oas­peţii săi, şi, ghicind, nu se apucă, fireşte, să se certe cu ei. Iar Sofia Pavlovna asta, halal! Ce idee — să le interzică ăstora doi accesul! Deşi, de fapt, ce pretenţii poţi avea de la dînsa!

înfigîndu-şi cu aroganţă linguriţa în îngheţata de vanilie ce se topea văzînd cu ochii, Petrakova privea nemulţumită cum pe masa la care şedeau cei doi, îmbrăcaţi ca nişte bufoni, apăreau ca prin farmec tot soiul de bunătăţi. Castronul cu icre negre era împodobit cu foi de salată verde, spălate şi luci­toare. .. încă o clipă şi, pe o măsuţă specială, de alături, se ivi o frapieră de argint, rece, aburită.

Numai după ce se convinse că totul fusese făcut cum tre­buie, cînd, purtată de un ospătar, sosi în zbor o tigaie cu ca­pac în care sfîrîia ceva, abia atunci Archibald Archibaldovici îşi îngădui să-i părăsească pe cei doi vizitatori enigmatici, şop-tindu-le în prealabil:

— Pe mine să mă scuzaţi! Numai o clipă! Vreau să supra­veghez personal cum se frig fileurile!

Se îndreptă în goană şi dispăru în restaurant. Dacă un ob­servator ar fi putut să-l urmărească mai departe pe Archibald Archibaldovici, purtările lui i s-ar fi părut, fără îndoială, oare­cum misterioase.

Şeful nu se îndreptă deloc spre bucătărie să supravegheze fileurile, ci spre cămara restaurantului. Descuie uşa cu cheia lui, intră, se închise înăuntru, scoase din lada cu gheaţă două trunchiuri mari de batog, cu grijă să nu-şi murdărească man­şetele, împacheta batogul în ziar, îl legă bine cu sfoară şi-l puse deoparte. Apoi, trecînd în odaia de-alături, controla dacă sînt la locul lor pardesiul lui de vară cu căptuşeală de mătase şi pălăria, şi abia atunci intră în bucătărie unde bucătarul tăia cu grijă fileurile promise oaspeţilor de către pirat.

Se cuvine să arătăm că purtarea lui Archibald Archibaldo­vici nu era întru nimic ciudată sau de neînţeles, şi numai un observator superficial ar fi putut să o socoată bizară! Faptele lui Archibald Archibaldovici decurgeau în modul cel mai lo­gic, din toate cele petrecute anterior. Cunoaşterea ultimelor evenimente şi, îndeosebi, flerul fenomenal cu care era dotat îi spuneau şefului de restaurant că masa celor doi, deşi copi­oasă şi bogată, va fi scurtă. Şi flerul, care niciodată nu-l în­şelase pe fostul pirat, nu-i juca festa nici de astă dată.

în timp ce Koroviev cu Behemoth ciocneau al doilea pă­hărel de Moskovskaia, o votcă excelentă — dublu rafinată şi rece —, pe verandă apăru cronicarul Boba Kandalupski, asu­dat şi emoţionat, cunoscut la Moscova prin uimitoarea sa om­niscienţă, şi se aşeză la masa Petrakovilor. Punîndu-şi servieta umflată pe masă, Boba îşi vîrî numaidecît buzele în urechea lui Petrakov, şoptindu-i nişte lucruri extrem de ademenitoare. Madam Petrakova, chinuită de curiozitate, îşi apropie şi ea urechea de buzele unsuroase ale lui Boba. Acesta, aruncînd din cînd în cînd în jur priviri hoţeşti, tot şoptea şi şoptea, şi se puteau auzi cuvinte disperate cam de acest fel:

— Vă jur pe cinstea mea! Pe Sadovaia, pe Sadovaia — Boba vorbi şi mai încet — nu-i nimerise gloanţele! gloanţele... gloanţele... benzina... incendiu... gloanţe...

— Uite, pe aceşti mincinoşi, care răspîndesc zvonuri urîte, vui cu glasu-i de contralto Madam Petrakova, indignată ceva mai tare decît ar fi vrut-o Boba, uite, ar trebui lămurită po-vestea asta! Nu-i nimic, aşa va fi, o să se pună ordine! Ce min­ciuni gogonate dăunătoare!

— Care minciuni gogonate, Antonida Porfirievna! excla­mă Boba, amărît de neîncrederea consoartei scriitorului şi din nou începu să fluiere: Vă spun eu, gloanţele nu le fac ni­mic.. . Iar acum incendiul... Ei au plecat prin văzduh... da, prin văzduh. Boba şuiera, fără să bănuiască faptul că cei de­spre care el povesteşte stau alături de el, delectîndu-se cu şu­ieratul lui. De altfel, delectarea asta luă sfîrşit în timp foarte scurt. Din restaurant ieşiră cu pas impetuos pe terasă trei băr­baţi cu centiroane de piele, purtînd jambiere şi fiecare din ei cu cîte un revolver în mînă. Primul strigă cu voce sonoră, în-spăimîntătoare:

— Toată lumea rămîne pe loc!

Şi îndată, toţi trei deschiseră focul pe terasă, ţintind ca­petele lui Koroviev şi Behemoth. Cei doi se topiră pe dată în văzduh, iar din primus o trîmbă de foc ţîşni drept în umbrar. Pe locul acela, în umbrar, se căscă un fel de gură uriaşă cu margini negre, care începu să se lărgească în toate părţile. Tre­cînd prin ea, focul urcă pînă la acoperişul „Casei Griboedov". Dosarele cu acte şi manuscrise puse pe prichiciul ferestrei în camera redacţiei de la etajul unu se aprinseră deodată, apoi focul învălui storul şi, vuind de parcă cineva l-ar fi aţîţat, se năpusti în interiorul casei mă tuşii.

Peste cîteva clipe, pe cărările asfaltate ce duceau la grilajul de fier forjat şi la poarta pe care miercuri seara intrase întîiul vestitor al nenorocirii, Ivanuşka, cel neînţeles de nimeni, aler­gau acum cu îmbucătura în gură scriitorii, ospătarii, Sofia Pavlovna, Boba, Petrakova şi Petrakov.

Părăsind din timp clădirea pe o uşă laterală, Archibald Archibaldovici nu fugea nicăieri şi nici nu se grăbea cine ştie unde, ci, ca un căpitan, dator să părăsească el cel din urmă bricul mistuit de flăcări, stătea calm, îmbrăcat în pardesiul său de vară, căptuşit cu mătase, şi ţinînd la subţioară două trunchiuri de batog.