Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 33. Epilog
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Ce s-a mai întîmplat, totuşi, la Moscova, după ce Woland a părăsit capitala în sîmbăta aceea, la asfinţitul soarelui, dis-părînd de pe colinele Vorobiovî împreună cu suita sa?

Inutil să mai spunem că întreaga Moscovă a vuit multă vreme de tot felul de zvonuri, care de care mai ciudate, ce s-au întins cu repeziciune în cele mai îndepărtate şi mai pierdute colţuri de provincie. Ţi-e şi silă să le mai repeţi.

Autorul acestor rînduri pline de adevăr, călătorind cu tre­nul spre Feodosia, a auzit povestindu-se că la Moscova două mii de oameni ieşiseră din teatru pur şi simplu în pielea goa­lă şi aşa s-au împrăştiat pe la casele lor cu maşinile de piaţă.

Pretutindeni, la cozile din faţa lăptăriilor, prin tramvaie, magazine şi locuinţele oamenilor, prin bucătării, trenuri de cursă lungă şi locale, în gări şi halte, în staţiunile de odihnă şi pe plajă — se auzea şoptindu-se unul şi acelaşi cuvînt: „ne­curatul".

Persoanele mai culte şi mai cu scaun la cap erau, bineîn­ţeles, străine de aceste şuşoteli despre necuratul care cică vi­zitase capitala, ba le luau chiar şi în derîdere, încercînd să-i lămurească pe povestitori. Dar, vorba ceea, faptele rămîn fap­te, şi nu poţi să treci cu vederea fără să dai explicaţii: ceva ciu­dat se petrecuse totuşi la Moscova. „Griboedov" transformat în scrum şi încă multe altele o confirmau în modul cel mai grăitor.

Oamenii culţi adoptară punctul de vedere al organelor de anchetă: era vorba de acţiunile unei bande de hipnotizatori şi ventriloci, adevăraţi maeştri în arta lor.

Desigur, atît la Moscova cît şi în afara ei s-au luat imediat măsuri energice pentru prinderea bandei, dar, din păcate, acestea nu au dus la nici un rezultat. Cel ce-şi spunea Woland dispăruse cu toţi acoliţii săi; la Moscova nu s-a mai întors şi, în general, nu a mai apărut şi nu a mai acţionat nicăieri. Ca urmare, s-a presupus în chip firesc că a fugit în străinătate, dar prezenţa lui nu s-a mai semnalat nici peste graniţă.

Cercetările şi ancheta penală din procesul lui au continuat multă vreme. Cum-necum, fapta era monstruoasă! Nemai-vorbind de cele patru case care au ars din temelii şi de sutele de oameni înnebuniţi, ba s-au înregistrat şi morţi. Despre doi dintre ei se poate spune cu precizie: despre Berlioz şi despre nefericitul funcţionar de la Biroul de iniţiere a străinilor în problema rarităţilor istorice ale Moscovei — fostul baron Mei-gel. Doar ei au fost omorîţi. Oasele carbonizate ale celui de-al doilea au fost descoperite în apartamentul nr. 50 de pe stra­da Sadovaia, după ce s-a stins incendiul. Da, au fost victime, şi aceste victime revendicau cercetări.

Dar chiar şi după ce Woland a părăsit Moscova s-au înre­gistrat victime — oricît de trist ar fi — printre motanii negri.

în diferite colţuri ale ţării au fost împuşcate sau extermi­nate prin felurite metode vreo sută din aceste animale paş­nice, folositoare şi credincioase omului. în diferite oraşe, peste o duzină de motani, unii dintre ei destul de mutilaţi, au fost aduşi la secţiile de miliţie. La Armavir, de pildă, un astfel de dobitoc nevinovat a fost predat miliţiei de un cetăţean, care-i legase labele dinainte.

Cetăţeanul îl pîndise pe motan şi pusese mîna pe el toc­mai în clipa cînd animalul se pregătea, cu un aer hoţesc, aer pentru care pisicile nu sînt vinovate, deoarece nu-l au pentru că ar fi vicioase, ci pentru că se tem ca nu cumva unul mai puternic decît ele — om sau cîine — să le facă vreun rău sau să le supere în vreun fel (ca să le prinzi nu-i cine ştie ce, dar vă asigur că nu e nici o cinste pentru cine pune la cale o ase­menea faptă; ba dimpotrivă...), după cum spuneam, se pre­gătea, pesemne, să sară, cu un aer hoţesc, într-un anumit scop în brusturi.

Năpustindu-se asupra motanului şi smulgîndu-şi cravata de la gît ca să lege animalul, cetăţeanul mormăise veninos şi ameninţător:

„Aha! Care va să zică, acum ai poftit la noi, la Armavir, domnule hipnotizator? Să ştii că pe noi nu ne sperii! Nu mai face pe mutul cu mine, că nu-ţi merge! Ştim noi ce poamă eşti!"

Cetăţeanul dusese bietul animal la miliţie, ţinîndu-l de labele dinainte, pe care i le legase cu cravata verde, şi îmbrîn-cindu-l, ca acesta să meargă neapărat pe labele dinapoi.

— Ascultă! striga cetăţeanul, petrecut de fluierăturile puş-timii, lasă-te dumneata de-astea, nu mai face pe prostul, că nu-ţi mai merge! Fă bine şi umblă ca toată lumea!

Drept răspuns, motanul negru îşi dădea ochii peste cap ca un martir ce era. Lipsindu-l natura de darul vorbirii, el nu se putea justifica. Bietul animal şi-a datorat salvarea, în pri­mul rînd, miliţiei, iar apoi, stăpînei lui, o văduvă bătrînă şi respectabilă. Cînd motanul a fost dus la secţie, cei de acolo s-au convins că cetăţeanul duhneşte a alcool de la şapte poşte, drept care mărturia lui a fost pusă la îndoială. între timp, aflînd de la vecini că motanul ei fusese luat pe sus, bătrînica alergase într-un suflet la secţie şi sosise la timp. Dăduse refe­rinţele cele mai favorabile, declarînd că-l cunoaşte de cinci ani, de cînd era pisoi mic, că garantează pentru el ca pentru propria-i persoană, mai dovedind că animalul nu comisese niciodată vreo faptă rea şi nici la Moscova nu se deplasase... Se născuse şi crescuse la Armavir, şi tot acolo învăţase să prin­dă şi şoareci.

Motanul a fost dezlegat şi înapoiat stăpînei sale, după ce, e drept, băuse din cupa amărăciunilor, aflînd pe pielea lui ce înseamnă clevetirea şi eroarea judiciară.

în afară de motani, şi unii oameni au avut cîte-o mică ne­plăcere. Au fost arestaţi pentru cîtva timp: la Leningrad — cetăţenii Wolman şi Wolper, la Saratov, Kiev şi Harkov — trei Volodini, la Kazan — un oarecare Voloh, iar la Penza, nu se ştie de ce, chimistul Vetcinkevici, candidat în ştiinţe. E drept, era un brunet cu piele smeadă şi cu o statură de uriaş.

Au păţit-o în diferite colţuri ale ţării şi nouă Korovini, patru Korovkini şi doi Karavaevi.

Un oarecare cetăţean a fost dat jos în gara Belgorod din trenul de Sevastopol şi legat fedeleş. îi trăsnise prin cap să-şi distreze tovarăşii de călătorie făcînd nişte scamatorii cu cărţi de joc.

Intr-un restaurant din Iaroslavl a apărut tocmai la ora prîn-zului un individ cu un primus, pe care abia-l luase de la re­parat. Cînd l-au văzut, doi portari şi-au părăsit posturile de la garderobă, luînd-o la sănătoasa, urmăriţi de toţi clienţii din restaurant şi de întregul personal. Iar din casierie au dispă­rut, cu totul inexplicabil, toate încasările din ziua aceea.

S-au întîmplat multe, atît de multe, că nici nu le mai poţi ţine minte. A fost o serioasă frămîntare a spiritelor.

Trebuie să atragem atenţia în mod special asupra preci­ziei cercetărilor. S-a făcut totul nu numai pentru prinderea criminalilor, ci şi pentru clarificarea faptelor lor. Totul a fost explicat — explicaţii, care, trebuie să recunoaştem, au fost în­ţelepte şi de nezdruncinat.

Cercetările efectuate de organele de anchetă şi de psihiatri cu experienţă au stabilit că membrii bandei criminale, sau, poate, numai unul din ei (bănuiala cădea îndeosebi pe Koro­viev), erau hipnotizatori dotaţi cu o forţă nemaivăzută şi care puteau să se arate acolo unde nu se aflau în realitate. Afară de asta, ei le insuflau celor care aveau de-a face cu dînşii că unele obiecte sau oameni se află acolo unde nu erau în reali­tate, şi invers, îndepărtau din cîmpul vizual acele obiecte sau oameni, care se găseau de fapt acolo.

în lumina unor astfel de lămuriri, totul era absolut limpe­de, pînă şi invulnerabilitatea inexplicabilă (fapt care i-a fră-mîntat mai mult decît orice pe cetăţeni) a motanului, în care se trăsese în apartamentul 50, cînd se încercase arestarea lui.

Natural, sus, pe lustră, nu existase nici un motan, nu avea nimeni în cine să tragă, se trăsese în gol, în timp ce Koroviev, care-i făcuse să creadă că motanul face scandal, urcat sus, pe lustră, putea să stea nestingherit în spatele celor ce trăgeau, strîmbîndu-se şi desfătîndu-se cu darul lui uriaş, dar folosit în mod criminal, de hipnotizator. Şi fără îndoială că tot el dă­duse foc apartamentului, turnînd benzină pretutindeni.

Stepan Lihodeev nu plecase, bineînţeles, la Ialta cu avionul (o figură ca asta, nici chiar Koroviev nu ar fi fost în stare să înfăptuiască) şi nu trimisese de acolo nici o telegramă După ce leşinase în apartamentul văduvei bijutierului, speriat de scamatoria lui Koroviev, care i-l arătase pe motan cu o ciu-Percă marinată înfiptă în furculiţă, zăcuse acolo pînă cînd Koroviev, bătîndu-şi joc de el, îl trimisese la un aeroport din Moscova, cu o pălărie de pîslă pe cap, făcîndu-i să creadă în prealabil pe reprezentanţii miliţiei judiciare care-i ieşiseră în întîmpinare că Stepan va coborî dintr-un avion de Sevasto­pol. Ce-i drept, cei de la miliţia judiciară din Ialta susţineau că-l primiseră pe Stepan — care era desculţ — şi că trimise­seră la Moscova telegrame privitoare la cazul lui, dar cum nu se descoperise în dosare nici o copie a lor, s-a tras concluzia tristă, dar de nezdruncinat, că banda de hipnotizatori posedă darul de a hipnotiza la distanţe enorme şi, unde mai pui, nu numai persoane izolate, ci chiar şi în grup.

Astfel, criminalii puteau să scoată din minţi pînă şi oameni dotaţi cu cea mai sănătoasă şi rezistentă structură psihică. Aşa că, ce să mai vorbim de fleacuri ca, de pildă, de pachetul de cărţi care apare în buzunarul unui spectator din stal sau de nişte rochii dispărute, sau de o beretă care miaună, şi de alte minuni de felul ăsta! Asemenea figuri poate să facă orice hip­notizator profesionist de talie medie, pe orice scenă, ba chiar şi figura nu prea complicată cu smulgerea capului comperu-lui. Pe de altă parte, şi motanul care vorbeşte e o adevărată aiureală. Ca să le impui oamenilor un motan ca ăsta, este su­ficient să posezi principiile de bază ale ventrilociei, şi e puţin probabil ca cineva să se îndoiască de faptul că măiestria lui Koroviev nu mergea cu mult mai departe de aceste principii.

Da, nu de cărţi de joc e vorba, nici de scrisorile false din servieta lui Nikanor Ivanovici. Astea-s fleacuri! El, Koroviev, îl îmbrîncise pe Berlioz sub roţile tramvaiului. El îl scosese din minţi pe sărmanul poet Ivan Bezdomnîi şi tot el îl făcuse să aibă visul chinuitor cu anticul Yerushalayim şi Muntele Golgota cel arid şi ars de soare şi cu trei oameni răstigniţi. El şi cu banda lui o făcuseră pe Margareta Nikolaevna şi pe Nataşa, femeia ei de serviciu, să dispară din Moscova. Fiind­că veni vorba, anchetatorii au dat o atenţie deosebită acestei chestiuni. Trebuia lămurit următorul fapt: dacă cele două femei fuseseră răpite de banda de ucigaşi incendiatori, sau fugiseră de bunăvoie cu gaşca aceea criminală? Intemeindu-se pe mărturiile prosteşti şi confuze ale lui Nikolai Ivanovici şi luînd în consideraţie biletul straniu, dement, lăsat de Marga­reta Nikolaevna soţului ei, bilet în care îi scria că pleacă să se facă vrăjitoare, luînd de asemenea în consideraţie şi faptul că Nataşa dispăruse, fără să ia nici un fel de îmbrăcăminte, organele de anchetă au ajuns la concluzia că atît stăpîna cît şi femeia de serviciu fuseseră hipnotizate, ca mulţi alţii, şi răpite de bandă în această stare. S-a născut ideea, fără-ndo-ială cu totul justificată, că pe bandiţi îi atrăsese frumuseţea celor două femei.

Un punct însă a rămas cu totul confuz pentru anchetatori: ce anume îndemnase banda să-l răpească din clinica de psihi­atrie pe bolnavul mintal care-şi spunea „maestru"? Asta nu s-a putut stabili, după cum nu s-a putut stabili nici numele bolnavului răpit. Aşa că acesta a dispărut pentru totdeauna, cu porecla impersonală de: Numărul o sută optsprezece, din corpul I.

Aşadar, aproape totul fusese lămurit, şi ancheta luase sfîr-şit cum iau sfîrşit toate anchetele.

Au trecut cîţiva ani, şi oamenii au început să uite de Wo-land, Koroviev şi de ceilalţi. în viaţa celor ce au avut de suferit de pe urma lui Woland şi a acoliţilor săi s-au petrecut multe schimbări, dar, oricît de mici şi neînsemnate au fost ele, tre­buie totuşi semnalate.

De pildă, Georges Bengalski, după ce a petrecut trei luni de zile în clinică, s-a făcut bine şi a plecat acasă, dar a fost ne­voit să-şi părăsească slujba de la Teatrul de varietăţi, şi asta în plin sezon, cînd publicul spectator năvălea la bilete, deoa­rece amintirea magiei negre şi a dezvăluirilor ei s-a dovedit greu de uitat. Bengalski a părăsit „Varietăţile", pentru că îşi dădea seama că ar fi prea chinuitor pentru el să apară — în fiece seară — în faţa a două mii de oameni, să fie inevitabil recunoscut şi să rişte, desigur, să i se pună multe întrebări batjocoritoare ca: „Ei, cum e mai bine, cu cap sau fără?"

Pe deasupra, comperul îşi pierduse mult din veselia lui în­născută, atît de necesară profesiunii sale. După cele suferite, rămăsese cu o obişnuinţă neplăcută, apăsătoare: în fiecare pri­măvară, cînd era lună plină, îl cuprindea o stare de nelinişte, îşi ducea deodată mîinile la gît, se uita speriat în jur şi izbuc­nea în plîns. Crizele treceau: totuşi, fiindcă se repetau, nu-şi putea relua vechea ocupaţie, şi s-a retras din teatru, trăind din modestele sale economii, care, după un calcul strîns, tre­buiau să ajungă pentru vreo cincisprezece ani.

A plecat şi nu s-a mai întâlnit niciodată cu Varionuha, care devenise foarte popular, cîştigînd dragostea tuturor, datorită extraordinarei sale amabilităţi, rară chiar şi printre adminis­tratorii de teatru. Vînătorii de bilete de favoare nu-i ziceau altfel decît „Binefăcătorul". Oricine ar fi telefonat la „Varietăţi" la orice oră, totdeauna se auzea în receptor un glas blînd, deşi trist: „Vă ascult", iar la rugămintea de a fi chemat la telefon Varionuha, acelaşi glas se grăbea să răspundă: „Sînt la dispo­ziţia dumneavoastră!" în schimb, cîte nu pătimea Ivan Save-lievici de pe urma politeţii sale!

Stepan Lihodeev nu mai are privilegiul să vorbească la telefon de la teatru. De îndată ce a părăsit clinica, unde stătuse internat opt zile, a fost mutat la Rostov şi numit responsabil la un mare magazin alimentar. Umblă zvonul că nu mai bea deloc porto, ci numai votcă dreasă cu muguri de coacăză, din care cauză s-a înzdrăvenit în mare măsură. Se zice că a de­venit tăcut şi se fereşte de femei.

îndepărtarea lui Stepan Bogdanovici de la teatru nu-i adu­sese lui Rimski bucuria pe care o visase cu nesaţ cîţiva ani la rînd. După internarea sa în clinică şi tratamentul urmat la Kislovodsk, directorul financiar — acum, un moşneag, cu capul tremurînd — şi-a înaintat demisia la „Varietăţi". Inte­resant de semnalat mai e şi faptul că cererea o adusese la tea­tru consoarta lui Rimski. Grigori Danilovici nu a avut puterea să intre nici măcar în clădirea în care văzuse geamul crăpat, scăldat de razele lunii, şi o mînă lungă întinzîndu-se spre în-cuietoarea din partea de jos a ferestrei.

Dîndu-şi demisia de la „Varietăţi", Rimski s-a angajat la Teatrul de păpuşi, în Zamoskvorecie. în acest teatru nu i-a mai fost dat să aibă de-a face în probleme de acustică cu prea-respectatul Arkadi Apollonovici Sempleiarov, care fusese mu­tat în doi timpi şi trei mişcări la Breansk şi numit responsabi­lul centrului de colectat ciuperci. Acum, moscoviţii mănîncă bureţi săraţi şi mînătărci marinate, le ridică în slava cerului şi se bucură grozav de această mutare. Astăzi, cînd lucrurile sînt de domeniul trecutului, putem spune că, ce-i drept, cam şchipătau treburile cu acustica lui Arkadi Apollonovici, şi că, oricît se străduise el s-o mai îmbunătăţească, nu făcuse nici o scofală.

în afară de Arkadi Apollonovici, la numărul persoanelor care au rupt-o cu teatrul trebuie trecut şi Nikanor Ivanovici Bosoi, deşi acesta nu avea nici o legătură cu teatrele, în afară de pasiunea pentru biletele de favoare. Nikanor Ivanovici nu numai că nu se duce la nici un teatru — nici cu bani, nici gratis —, dar chiar se schimbă la faţă la orice discuţie despre teatru. într-o măsură mai mare, afară de teatru, a început să-l urască pe poetul Puşkin şi pe talentatul actor Savva Pota-povici Kurolesov. Pe acesta din urmă în aşa măsură, încît anul trecut, văzînd în ziar un anunţ mortuar cu chenar negru, în care se spunea că pe Savva Potapovici, în momentul cel mai înfloritor al carierei sale, l-a lovit damblaua, Nikanor Ivano­vici, citind aceste rînduri, s-a făcut stacojiu la faţă în aşa hal, încît era cît pe ce să păşească el însuşi pe urmele lui Savva Potapovici şi urlă: „Aşa-i trebuie!" Mai mult decît atît, în ace­eaşi seară, Nikanor Ivanovici, asupra căruia moartea acto­rului popular a abătut o mulţime de amintiri dureroase, fiind singur, doar în compania lunii pline, care lumina strada Sa-dovaia, s-a îmbătat îngrozitor şi, cu fiecare pahar, lanţul bles­temat al figurilor pe care le ura de moarte se tot lungea în faţa lui, şi erau în lanţul acesta şi Duncil Serghei Gherardovici, şi frumoasa Ida Gherkulanovna, şi acel stăpîn roşcat al gîşte-lor bătăuşe, şi preasincerul Kanavkin Nikolai.

Bine, dar cu toţi ăştia ce s-a întîmplat? Daţi-mi voie! Nu s-a întîmplat absolut nimic, şi nici nu se poate întîmpla, pen­tru că nu au existat niciodată în realitate, cum nu a existat nici simpaticul actor-comper, nici chiar Teatrul, nici bătrîna cărpănoasă, mătuşa lui Porohovnikov, care lasă să putrezeas­că valuta în pivniţă şi, de bună seamă, nu au existat trompete de aur şi nici bucătari obraznici. Toate acestea Nikanor Iva­novici le visase, sub influenţa nemernicului Koroviev. Singu­rul om viu, care intrase în acest vis, a fost tocmai Savva Po­tapovici — actorul, şi intrase numai pentru că s-a împlîntat în memoria lui Nikanor Ivanovici, datorită frecventelor sale emisiuni la radio. El a existat, ceilalţi însă nu. Poate că nu a existat nici Aloizi Mogarîci? O, nu! Ăsta nu numai că a exis­tat, dar există şi astăzi şi tocmai în funcţia din care şi-a dat demisia Rimski, cu alte cuvinte, în funcţia de director finan­ciar la Teatrul de varietăţi.

Dezmeticindu-se cam la douăzeci şi patru de ore după vi­zita făcută lui Woland, în tren, undeva lîngă Veatka, Aloizi s-a convins că, plecînd nu se ştie de ce cu mintea zdruncina­tă din Moscova, uitase să-şi pună pantalonii, dar furase, în schimb, tot nu se ştie de ce, de la maistrul-constructor cartea de imobil de care nu avea nevoie. în schimbul unei sume co­losale, dată însoţitorului de vagon, Aloizi cumpără de la el o pereche de pantaloni vechi şi soioşi, şi de la Veatka a luat drumul întoarcerii. Dar, din păcate, nu a mai găsit căsuţa pe care o căuta. Calabalîcul îi arsese împreună cu casa. Aloizi însă era un om grozav de întreprinzător. Peste două săptă-mîni, locuia într-o cameră splendidă din strada Briusov, iar cîteva luni mai tîrziu, era instalat în cabinetul lui Rimski. Şi aşa cum altădată Rimski suferise din pricina lui Stepan, acum se chinuia Varionuha din pricina lui Aloizi. Ivan Savelievici nu mai visează decît un singur lucru: ca acest Aloizi să dis­pară de la „Varietăţi", să nu-l mai vadă-n ochi, pentru că, după cum şopteşte uneori administratorul, cînd se află într-o so­cietate mai intimă: „O lepră ca Aloizi n-am mai văzut în viaţa mea — din partea lui Aloizi te poţi aştepta la orice."

De altfel, n-ar fi exclus ca administratorul să fie subiectiv. Nu s-a auzit ca Aloizi să fi făcut vreo faptă murdară. După cum nu s-au semnalat nici un fel de alte fapte, dacă nu pu­nem la socoteală, desigur, numirea altcuiva în postul bufetie­rului Sokov. Andrei Fokid a murit de cancer la ficat în clinica I a Universităţii de stat din Moscova, la vreo zece luni după apariţia lui Woland în capitală...

Da, au trecut cîţiva ani, peste evenimentele descrise în această carte s-a aşternut un văl, ele s-au şters din amintire. Dar nu pentru toţi, da, da, nu pentru toţi.

în fiecare an, primăvara, pe lună plină, cînd se lasă seara, sub teii de lîngă Patriarşie prudî, apare un bărbat de treizeci, treizeci şi ceva de ani. Un om îmbrăcat modest, cam roşcat, cu ochi verzi. Este profesorul Ivan Nikolaevici Ponîrev, co­laborator ştiinţific la Institutul de istorie şi filozofie.

Ajungînd în dreptul teilor, se aşază totdeauna pe aceeaşi bancă, aceea pe care a stat în seara cînd Berlioz, de mult uitat de toţi, a văzut pentru ultima oară în viaţa sa discul lunii des-trămîndu-se bucăţi-bucăţi. Acum este întreagă, albă la înce­putul serii, apoi aurie, cu un căluţ-dragon întunecat pe ea şi pluteşte deasupra capului fostului poet Ivan Nikolaevici Bez-domnîi, stînd totodată pe loc în înaltul cerului.

Ivan Nikolaevici ştie totul şi înţelege totul. Ştie că în tine­reţe a fost victima unor hipnotizatori criminali, că s-a tratat şi s-a vindecat. Dar mai ştie că există ceva mai tare decît el. Mai tare decît el e această lună plină, de primăvară. De în­dată ce se apropie timpul ca astrul nopţii să înceapă să creas­că şi să se poleiască cu aur, astrul care a plutit cîndva deasupra celor două sfeşnice cu cinci braţe, Ivan Nikolaevici se neliniş­teşte, devine nervos, pierde pofta de mîncare, somnul şi aş­teaptă ca luna să se împlinească. Şi cînd e lună plină, nimic nu-l mai poate reţine pe Ivan Nikolaevici în odaie. Pe seară iese din casă şi se îndreaptă spre Patriarşie prudî.

Acolo, stă pe o bancă şi vorbeşte, singur, fără sfială, fu­mează, îşi mijeşte ochii, privind ba luna, ba portiţa turnantă pe care n-a uitat-o.

Ivan Nikolaevici stă acolo un ceas-două, apoi o ia din loc şi, totdeauna pe acelaşi drum, prin Spiridonovka, se îndreap­tă spre stradelele de pe Arbat cu ochii goi, fără să vadă pe nimeni.

Trece pe lîngă găzărie, coteşte spre locul unde se află un felinar vechi şi strîmb şi se furişează spre grilajul în dosul că­ruia se vede o grădină bogată, care nu şi-a îmbrăcat încă stra­iele verzi; iar în grădină se înalţă o clădire în stil gotic, lu­minată de lună în partea unde se reliefează fereastra cu trei canaturi, şi cufundată în întuneric de cealaltă parte.

Profesorul nu ştie ce-l atrage spre grilaj şi cine locuieşte în casa aceea, dar e convins că nu merită să lupte cu el însuşi pe lună plină. In afară de asta, ştie că în grădină, după grilaj, va vedea negreşit acelaşi lucru.

Va vedea stînd pe bancă un om serios, în vîrstă, cu băr­buţă şi pince-nez, cu trăsături cam de purcel. De fiecare dată, îl găseşte pe locatarul vilei în aceeaşi poză visătoare, cu ochii la lună. Ivan Nikolaevici ştie că, după ce va fi admirat pe să­turate luna, cel de pe bancă îşi va întoarce ochii negreşit şi-i va aţinti pe fereastra aceea, parcă aşteptînd să se deschidă larg, şi pe prichici să apară ceva neobişnuit.

Ivan Nikolaevici ştie tot ce urmează. Trebuie să se ascun­dă cît mai bine după grilaj pentru că omul va începe numai-decît să-şi întoarne capul, căutînd ceva în văzduh cu ochii rătăciţi şi zîmbind extatic, după care îşi va lovi palmele una de alta, melancolic şi duios, mormăind destul de tare: — Venera! O, Venera! Ah, ce prost sînt!...

— O! Zei! şopteşte Ivan Nikolaevici, pitindu-se după gri­laj, fără să-şi ia ochii învăpăiaţi de la necunoscutul enigma­tic. Iată încă o victimă a lunii... Da, încă o victimă, ca şi mine...

Celălalt va urma să vorbească de unul singur:

— O, prostul de mine! De ce, de ce n-am plecat cu ea? De ce m-am speriat, tont bătrîn ce sînt! Am întocmit hîrtiuţa aceea! Of! Acum rabdă, cretin hodorog!

Asta va continua pînă cînd în partea întunecoasă a casei se va deschide o fereastră, va apărea o pată albicioasă şi va răsuna un glas neplăcut de femeie:

— Nikolai Ivanovici, unde eşti? Ce idee pe dumneata?! Vrei să te îmbolnăveşti de malarie? Vino să-ţi bei ceaiul!

Omul de pe bancă se va dezmetici, ca totdeauna, şi va răs­punde cu glas prefăcut:

— Am vrut să iau aer, aer, draga mea! Aerul e minunat! Şi, ridicîndu-se de pe bancă, pe furiş, va ameninţa cu pum­nul spre fereastra de la parter, pornind agale spre casă.

— Minte, minte! O, zei, cum minte ăsta! bombăne Ivan Nikolaevici, îndepărtindu-se de grilaj. Ceea ce-l atrage în gră­dină nu e deloc aerul; el vede ceva în noaptea cu lună plină, în grădină şi în înaltul cerului! Ah, ce n-aş da să-i pătrund taina, să aflu cine e Venera asta pe care a pierdut-o şi o caută acum în zadar, încercînd s-o prindă-n văzduh...

Profesorul se întoarce acasă bolnav de-a binelea. Nevas-tă-sa se preface că nu observă starea lui şi-l roagă să se ducă la culcare cît mai repede. Ea însă nu se culcă, ci sade cu o car­te la lumina lămpii, privindu-l cu amărăciune cum doarme. Ea ştie că Ivan Nikolaevici se va trezi în zori, ţipînd chinuit, va plînge şi se va frămînta. De aceea, pe masă, lîngă lampă, are pregătită din timp o seringă în alcool şi o fiolă cu un lichid de culoarea ceaiului tare.

Biata femeie care îngrijeşte neobosită de acest om grav bol­nav abia acum e liberă şi poate şi ea să se culce liniştită. După injecţie, Ivan Nikolaevici va dormi pînă dimineaţa cu o ex­presie de fericire pe chip, purtat de visuri înălţătoare şi duioa­se, necunoscute de el. fri nopţile cu lună plină însă, pe savant îl trezeşte totdeauna acelaşi lucru. Vede un călău himeric, fără nas, care, săltîndu-se cu un ţipăt surd, îşi înfige lancea drept în inima lui Hestas cel legat de stîlp şi cu minţile pierdute. Călăul nu este atît de înspăimîntător pe cît e de nefirească lumina din vis, venind dintr-un nor care, clocotind, se nă­pusteşte asupra pămîntului, cum se întâmplă numai în timpul unui cataclism.

După injecţie, toate se schimbă pentru cel adormit. De la patul său, luna aşterne spre fereastră o cărare luminoasă, lar­gă, şi pe această cărare urcă un om în mantie albă cu căptu­şeală sîngerie. Urcă spre lună. Lîngă el păşeşte un tînăr îm­brăcat cu un hiton rupt şi cu obrazul mutilat. Vorbesc între ei cu înflăcărare, discută, vor să ajungă la o înţelegere.

— O zei, o zei! spune cel cu mantia, întorcîndu-şi chipul semeţ spre însoţitorul său. Ce supliciu banal! Dar, spune-mi, te rog — şi aici, chipul său semeţ capătă o expresie rugă­toare —, aşa e că nu s-a petrecut în realitate? Spune, te im­plor, aşa e?

— Nu s-a petrecut în realitate, răspunde vocea răguşită a celuilalt, ţi s-a năzărit numai.

— Poţi să juri? îl roagă, linguşitor, omul cu mantia.

— Jur! răspunde tînărul, zîmbind.

— Nu mai vreau nimic! strigă cu glasul frînt omul cu man­tia şi urcă tot mai sus spre lună, trăgîndu-l după el pe celă­lalt, în urma lor păşeşte calm şi maiestuos un cîine gigan­tic cu urechi ascuţite.

Atunci, raza lunii se învăpăiază, şi din ea curge un rîu de argint, care se revarsă peste tot. Luna e stăpînă, luna joacă, dansează, se zbenguie. Atunci, din şuvoiul de lumină se des­prinde o femeie de o frumuseţe răpitoare, care se apropie de Ivan însoţită de un bărbat cu barbă lungă şi priviri speriate.

Frumoasa îl ţine de mînă. Ivan Nikolaevici îl recunoaşte nu-maidecît. E oaspetele nocturn. Numărul o sută optsprezece. Prin somn, Ivan Nikolaevici îşi întinde braţele spre el şi-l întreabă pătimaş:

— Va să zică, acesta a fost sfîrşitul?

— Acesta, discipolul meu, îi răspunde numărul o sută opt­sprezece, iar femeia vine lîngă Ivan şi-i spune:

— Acesta, desigur. Totul s-a sfîrşit şi toate au un sfîrşit... O să te sărut pe frunte, şi totul o să fie bine pentru dum­neata...

Vorbind, se apleacă şi-l sărută pe frunte, iar Ivan se în­tinde spre ea, privind-o în ochi, dar femeia se trage înapoi şi se îndepărtează împreună cu tovarăşul ei de drum, spre lună...

Atunci luna se dezlănţuie cu înverşunare, aruncînd şu­voaie de lumină asupra lui Ivan, stropii ei se preling pretu­tindeni, odaia e inundată de lumină, razele lunii se leagă­nă, se ridică mai sus, potopesc patul. Şi Ivan Nikolaevici doarme mai departe, cu o expresie fericită pe chip.

Dimineaţa se trezeşte tăcut, dar pe deplin liniştit şi sănă­tos. Memoria lui chinuită se potoleşte şi, pînă la următoarea lună plină, pe profesor nu-l mai tulbură nici călăul fără nas al lui Hestas, nici al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont.

< Назад  |  Дальше >