Читать параллельно с  Английский  Испанский  Русский 
Maestrul si Margareta.  Mihail Bulgakov
Capitolul 5. S-a petrecut la „Griboedov"
< Назад  |  Дальше >
Шрифт: 

Pe bulevardul circular, în fundul unei grădini anemice, despărţită de trotuar printr-un grilaj de fier forjat, se afla o casă bătrînească cu etaj, de culoare crem. Un mic spaţiu din faţa casei era asfaltat; iarna, pe locul acela se înălţa un troian de zăpadă cu o lopată înfiptă în vîrf, iar vara, el devenea o superbă terasă de restaurant, cu umbrar de pînză.

Casei i se spunea „Casa Griboedov", întrucît aparţinuse cîndva, zice-se, unei mătuşi de-a scriitorului, Alexandra Ser-gheevna Griboedova. De-i aparţinuse sau nu, nu ştim precis. Ba, după cîte ne amintim, Griboedov nu a avut nici o mătuşă proprietară de imobil... Casa purta însă acest nume. Mai mult decît atît, un palavragiu moscovit povestea că la etaj, în sala rotundă cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei mătuşi, tolănită pe sofa, fragmente din Prea multă minte strică. Deşi, naiba ştie, i-o fi citit poate, dar asta n-are importanţă!

Important este că în prezent casa aparţinea acelui Masso-lit, pe care-l condusese nefericitul Mihail Alexandrovici Ber-lioz, înainte să-şi facă apariţia la Patriarşie prudî.

Urmînd exemplul membrilor Massolit-ului, nimeni nu spunea „Casa Griboedov", ci pur şi simplu „Griboedov". „Ieri am stat două ceasuri la coadă, la Griboedov." „Şi, ai rezol­vat?" „Am obţinut o lună de zile la Ialta." „Bravo!" Sau: „Du-te la Berlioz astăzi, de la patru la cinci, are audienţe la Griboe­dov"... şi aşa mai departe.

Massolit-ul se instalase la „Griboedov" cum nu se poate mai bine şi mai intim. Oricine intra acolo lua involuntar cu­noştinţă întîi şi întîi de anunţurile diferitelor cercuri sportive şi contempla fotografiile în grup şi individuale ale membri­lor Massolit-ului, care (fotografiile) umpleau de jos pînă sus pereţii scării ce ducea la etaj.

La etaj, pe prima uşă se lăfăia o inscripţie cît toate zilele: „Secţia Pescari — Vilegiaturişti", şi tot aici era înfăţişat un caras prins în cîrligul unei undiţe.

Pe uşa camerei cu nr. 2 se afla o inscripţie oarecum stra­nie: „Deplasări de creaţie pentru o zi. Adresaţi-vă tov. M.V. Podlojnaia."

Uşa următoare purta o inscripţie scurtă, dar mai mult de­cît stranie: „Perelîghino". Apoi, vizitatorului ocazional al „Casei Griboedov" începeau să-i fugă ochii în toate părţile pe variatele şi multiplele inscripţii ce împestriţau uşile din lemn de nuc ale mătuşii: „Numerele de ordine pentru hîrtie se eli­berează la Pokliovkina", „Casieria", „Plata în numerar, indi­vidual, a autorilor de scheciuri".

Dacă izbuteai să străpungi coada nesfîrşită ce se întindea pînă jos la poartă, puteai vedea inscripţia de pe uşa la care lumea dădea năvală fără o clipă de răgaz: „Spaţiul locativ". Dincolo de „Spaţiul locativ" ţi se dezvăluia privirilor un afiş splendid, reprezentînd o stîncă, iar pe creasta stîncii, înfă­şurat în burcă, un călăreţ cu o armă în bandulieră. Mai jos — palmieri şi un balcon, iar în balcon un tînăr moţat, privind undeva spre cer cu nişte ochi nespus de vioi şi ţinîhd în mînă un stilou. Tot acolo scria: „Concedii complexe de creaţie, de la două săptămîni (schiţă-nuvelă), pînă la un an (roman-tri-logie), Ialta, Snuk-Su, Borovoe, Ţihidziri, Mahindjuari, Le­ningrad (Palatul de iarnă)." Şi în faţa acestei uşi era coadă, dar nu cine ştie ce, aşa cam la vreo sută cincizeci de persoane. Apoi, supunîndu-se cotiturilor, urcuşurilor şi coborîşuri-lor capricioase ale „Casei Griboedov", urmau „Consiliul de conducere al Massolit"-ului, „Casieriile nr. 2,3,4,5", „Cole­giul redacţional", „Preşedintele Massolit"-ului, „Sala de bili­ard", tot soiul de unităţi auxiliare şi, în sfîrşit, acea sală rotun­dă cu coloane, unde mătuşa se desfătase ascultînd comedia genialului său nepot.

Nimerind la „Griboedov", orice vizitator îşi dădea seama pe loc, dacă, bineînţeles, nu era cretin de-a binelea, ce minu­nat o duc aceşti norocoşi membri ai Massolit-ului şi numai-decît prindea să-l roadă o neagră invidie. Urmau neîntîrziat reproşuri amare adresate cerului care nu avusese grijă să-l înzestreze la naştere şi pe el cu talent literar, fără de care, fi­reşte, nu era cazul să rîvnească la un carnet de membru al Massolit-ului, un carnet maro, un chenar auriu, mirosind a piele scumpă, carnet pe care nu era moscovit să nu-l cunoască.

Cine ar putea spune ceva în apărarea invidiei? Este fără îndoială un sentiment urît, dar trebuie să ne punem în situ­aţia vizitatorului. Ceea ce vedea el la etaj nu era totul, ba era chiar departe de a fi totul. întreg parterul casei îl ocupa res­taurantul. Şi ce restaurant! Pe bună dreptate era socotit cel mai grozav din Moscova. Şi nu numai pentru că ocupa două săli mari cu tavanul boltit, cu picturi reprezentând cai liliachii cu coame asiriene; nu numai pentru că la fiecare masă era o lampă învelită cu un mic şal, nu numai pentru că acolo nu putea pătrunde primul venit de pe stradă, ci şi pentru că prin calitatea mîncărurilor sale, „Griboedov" întrecea oricare alt restaurant din Moscova, iar mîncărurile se vindeau la un preţ accesibil, niciodată împovărător.

De aceea, nu ni se pare defel curioasă convorbirea pe care a surprins-o odată, lîngă grilajul de fier forjat al „Casei Gri­boedov", autorul acestor rînduri, cum nu se poate mai vero­simile.

— Unde iei masa deseară, Ambrozie?

— Ce întrebare, dragă Foka; aici, bineînţeles! Archibald Archibaldovici mi-a şoptit astăzi că se va servi şalău-nature. O capodoperă a artei culinare!

— Ştii să trăieşti, Ambrozie! răspunse cu un oftat admira­tiv Foka, un slăbănog neîngrijit cu furuncule pe ceafă, adre-sîndu-se lui Ambrozie-poetul, un uriaş bucălat, cu buzele rumene şi părul auriu.

— Nu-i vorba de nici o ştiinţă anume, îl contrazice Am­brozie, ci de dorinţa cea mai elementară de a trăi omeneşte. Vrei să spui, Foka dragă, că poţi găsi şi la „Coliseum" nişte şalăiaşi? Dar la „Coliseum" o porţie de şalău costă treispre­zece ruble şi cincisprezece copeici, pe cînd la noi îţi ia cinci şi cincizeci! Şi unde mai pui că la „Coliseum" peştele e vechi de trei zile, ba, pe deasupra, nu ai nici o garanţie că nu te vei trezi cu un ciorchine de strugure peste mutră din partea celui dinul june care dă buzna acolo venind din Pasajul Teatral. Mă declar categoric împotriva „Coliseum"-ului, vocifera Am-brozie-gastronomul, de răsuna tot bulevardul. Nu căuta să mă convingi, Foka!

— Nu caut să te conving, Ambrozie, spuse Foka. Dar masa de seară se poate lua şi acasă!

— Nici nu mă gîndesc, tună Ambrozie, mi-o închipui pe nevastă-ta încercînd să gătească la cratiţă, în bucătăria comu­nă, şalănl-naturel Ha-ha-ha!... Au revoir, Foka! Şi Ambrozie se repezi fredonînd spre terasa cu umbrar.

Eh-ho-ho... Da, ce-a fost a fost! Nu l-au uitat moscoviţii băştinaşi pe celebrul „Griboedov". Ce-e, şalău rasol! E o ba­nalitate, Ambrozie dragă! Dar cega, cega în caserole de argint, cegă bucăţi, rînduri, alternate cu cozi de raci şi caviar proas­păt. Dar ouăle la pahar cu pireu de ciuperci? Şi fileurile de sturz nu vă plăceau? Dar trufele? Dar prepeliţa preparată după o reţetă genoveză? Nouă ruble şi jumătate. Dar jazul, dar serviciul ireproşabil? Şi, în iulie, cînd toată familia e ple­cată în vilegiatură, iar pe dumneata te reţin în oraş anumite treburi literare ce nu suferă amînare, pe terasă, la umbra viţei de vie, lucind într-o pată de aur pe o faţă de masă imacu­lată — o farfurioară de supă-printaniere? îţi aminteşti, Am­brozie? Dar ce să te mai întreb! Văd după buzele dumitale că nu ai uitat; toate lostriţele şi şalăiaşii dumitale sînt fleacuri! Dar de becaţinele, sitarii şi becaţele de pădure, cînd e sezonul lor, de prepeliţe, de găinuşele de baltă, ce zici? Şi apa mine­rală „Narzan", care ţi se prelinge înspumată pe gîtlej?! Ajun­ge însă, te abaţi de la subiect, cititorule! Vino cu mine!...

în seara aceea, la ora zece şi jumătate, cînd Berlioz se pră­pădise la Patriarşie prudî, „Griboedov" avea toate camerele de la etaj cufundate în întuneric, în afară de una singură, unde luminile erau aprinse şi unde tînjeau doisprezece literaţi, strînşi acolo pentru şedinţă şi aşteptîndu-l pe Mihail Alexandrovici. Stăteau pe scaune, pe mese şi chiar pe cele două perva­zuri ale camerei în care îşi avea sediul Consiliul de conducere al Massolit-ului, sufocîndu-se de căldură. Prin ferestrele larg deschise nu pătrundea nici o adiere de vînt. Moscova îşi re­vărsa toată arşiţa adunată în cursul zilei în asfalt, şi era lim­pede că noaptea nu va aduce nici o uşurare. Un iz de ceapă venea de la subsolul casei mătuşii, unde funcţiona bucătăria restaurantului, şi tuturor le era sete, toţi erau enervaţi şi furioşi. Literatul Beskudnikov — un om liniştit de felul lui, bine îmbrăcat, cu nişte ochi mici şi iscoditori — îşi consultă cea­sul. Minutarul se apropia tîrîş de unsprezece. Beskudnikov ciocăni cu degetul în cadran, arătîndu-l vecinului său, poetul Dvubratski, care şedea pe o masă şi, de urît, îşi bălăbănea pi­cioarele încălţate cu pantofi galbeni, cu talpă de cauciuc.

— Se cam întrece cu gluma, bombăni Dvubratski. — S-a-m-potmolit, pesemne, flăcăul la malul Kleazmei, dădu replica o voce groasă, aparţinînd Nastasiei Lukinişna Nepremenova, fată de negustor din Moscova, rămasă orfană, care, deve­nind scriitoare, autoare de schiţe marine, excela în scene de război şi semna cu pseudonimul „Navigatorul Georges".

— Daţi-mi voie! glăsui îndrăzneţ Zagrivov, cunoscut au­tor de scheciuri. Şi eu, în loc să mă coc aici, aş fi stat cu plă­cere pe balcon, la o ceaşcă de ceai! Şedinţa era fixată pentru ora zece, nu-i aşa?

— La ora asta e plăcut pe malul Kleazmei, îi aţîţa mai de­parte pe ceilalţi Navigatorul Georges, ştiind că staţiunea de vile pentru literaţi, Perelîghino, de pe malul Kleazmei, este punctul nevralgic al tuturor. La ora asta cîntă, desigur, şi pri­vighetorile acolo. în ce mă priveşte, lucrez întotdeauna mai cu spor cînd sînt în mijlocul naturii, mai ales primăvara.

— De trei ani aproape plătesc cotizaţia, ca să-mi pot tri­mite nevasta, bolnavă de bazedov, în acel rai, dar nu ştiu cum se face că nu apare nimic la orizont, zise veninos, cu amără­ciune, nuvelistul Ieronim Poprihin.

— Ei, asta-i în funcţie de norocul fiecăruia, vui de pe per­vaz criticul Ababkov.

Ochişorii Navigatorului Georges se aprinseră de bucurie şi, îndulcindu-şi vocea de contralto, replică din nou:

—Nu trebuie să fim invidioşi, tovarăşi. Avem numai două­zeci de vile şi se mai construiesc doar şapte, iar noi sîntem trei mii de inşi în Massolit.

— Trei mii o sută unsprezece, preciza cineva dintr-un colţ.

— Ei, vedeţi, urmă Navigatorul Georges, ce să-i faci? Se-n-ţelege de la sine că locuri în vile au primit cei mai talentaţi dintre noi...

— Generalii! se băgă direct în acest schimb de cuvinte

Gluharev-scenaristul.

Beskudnikov simula un căscat şi ieşi din cameră.

— Stă singur în cinci camere, la Perelîghino, bîrfi Gluha-rev în urma lui.

— Lavrovici ocupă numai el şase odăi, ţipă Deniskin, şi are pereţii sufrageriei tapisaţi cu lemn de stejar.

— Ei, nu despre asta-i vorba acum, vui Ababkov, ci de fap­tul că s-a făcut ora unsprezece şi jumătate.

Se stîrni gălăgie, se pregătea un fel de răzmeriţă. încer-cînd să telefoneze la nesuferita staţiune Perelîghino, nime­riră la o altă vilă, la Lavrovici, şi aflară că Lavrovici plecase la rîu, ceea ce-i întrista din cale-afară. Chemară la întîmplare comisia de literatură beletristică, la interiorul 920, şi, bineîn­ţeles, nu găsiră pe nimeni.

— Putea măcar să ne telefoneze! ţipară Deniskin, Glu-harev şi Kvant.

Of, degeaba ţipau ei: Mihail Alexandrovici nu putea să telefoneze nicăieri. Departe, departe de „Griboedov", într-o sală enormă, luminată de becuri de mii de waţi, pe trei mese zincate zăcea ceea ce cu puţin înainte fusese Mihail Alexan­drovici.

Pe prima masă zăcea trupul gol, plin de sînge închegat, cu braţul fracturat şi coşul pieptului zdrobit, pe o altă masă — capul, fără dinţii din faţă, cu ochii deschişi, tulburi, care nu se mai temeau de lumina orbitoare ce inunda sala, iar pe o a treia masă — un morman de cîrpe scorojite.

Lîngă cel decapitat stăteau în picioare un profesor medic-legist, un specialist în anatomie patologică cu ajutorul lui, reprezentanţii organelor de anchetă şi literatul Jeldîbin, ad­junctul lui Mihail Alexandrovici Berlioz la Massolit, chemat prin telefon de acasă, unde veghea la căpătîiul nevestei sale bolnave.

Maşina venise să-l ia pe Jeldîbin şi, împreună cu organele de anchetă, s-a dus în primul rînd, pe la douăsprezece noap­tea, la locuinţa victimei, unde s-a procedat la sigilarea tutu­ror hîrtiilor sale, iar de acolo, cu toţii la morgă.

Acum, stînd lîngă rămăşiţele defunctului, se sfătuiau cum e mai bine să facă; să coasă la loc capul retezat sau să depună corpul în sala „Casei Griboedov", acoperindu-l pur şi simplu pe cel dispărut cu un şal negru pînă la bărbie?

Da, Mihail Alexandrovici nu putea telefona nicăieri; prin urmare, zadarnic se indignau şi vociferau Deniskin, Gluha-rev şi Kvant cu Beskudnikov. Exact la miezul nopţii, toţi cei doisprezece literaţi părăsiră etajul de sus, coborînd la restau­rant. Aici, îl pomeniră din nou, în sinea lor, de rău pe Mihail Alexandrovici: pe terasă, toate mesele erau, se-nţelege, ocu­pate, aşa că se văzură siliţi să cineze în sălile frumoase, dar sufocante.

Şi exact la miezul nopţii, în prima sală se auzi un bubuit, un zdrăngănit, începură să salte, să se reverse nişte sunete. După aceea un glas strident de bărbat porni să urle cu dispe­rare în acompaniamentul muzicii: „Haleluiah!" Se dezlăn-ţuise celebrul jaz de la „Griboedov". Feţele asudate ale clien­ţilor parcă se înseninară, caii pictaţi pe plafon prinseră viaţă, lustrele parcă-şi sporiră lumina şi, deodată, ca scăpate din lanţ, prinseră a dănţui ambele săli, iar mai apoi şi terasa.

Porniră la dans Gluharev cu poeta Tamara Polumeseaţ, începu să danseze şi Kvant, şi Jukopov-romancierul cu o ar­tistă de cinema în rochie galbenă. Dansau Dragunski, Cer-dacci, micul Deniskin cu gigantica Navigatorul Georges, dan­sa frumoasa arhitectă Semeikina-Gall, pe care o ţinea strîns în braţe un necunoscut în pantaloni albi de pînză groasă. Dan­sau ai casei şi invitaţi, oaspeţi din Moscova şi de aiurea, un oarecare Vitea Kuftik din Rostov, regizor, pare-se, cu o pecin­gine mare liliachie pe obraz, dănţuiau cei mai de seamă re­prezentanţi ai subsecţiei de poezie a Massolit-ului, adică Pa-vianov, Bogohulski, Sladki, Spicikin şi Adelfina Buzdeak, dansau tineri de profesie necunoscută, cu tunsură „box", cu umeri de vată, dansa un ins foarte trecut, cu barbă, în care se încurcase o foaie de ceapă verde, iar în braţele lui se zgîlţîia o jună prăpădită, mîncată de anemie, într-o rochiţă de mătase portocalie.

Scăldaţi în sudoare, ospătarii purtau deasupra capetelor halbele de bere aburite, urlînd răguşit, cu năduf: „Faceţi loc, faceţi loc, vă rog!" Undeva, un glas comanda în difuzor: „Gră­tar caucazian o dată! Două zubrovici! Mîncărică de mărun­taie!!" în acelaşi timp, vocea subţire de bărbat urla: „Hale­luiah!" Bubuitul talerelor aurii ale jazului era estompat în răstimpuri de zăngănitul farfuriilor, cărora femeile de la ofi­ciu, după ce le spălau, le dădeau drumul pe un plan înclinat drept în bucătărie. într-un cuvînt, infern, nu alta.

La miezul nopţii apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieşi un bărbat de o rară frumuseţe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac şi aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca şi cînd şi-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri cînd frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brîu lat de piele de sub care ieşeau mînerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strîns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort. Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sînt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nu există pe lume nici o Mare a Caraibilor, nu navigaseră pe ea corsari îndrăzneţi, nu-i ur­mărise nici o corvetă şi nu se aşternuse peste valuri fumul bătăliei. Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de gri­laj — bulevardul... Şi se topeşte gheaţa în cupă, şi de la masa vecină se uită nişte ochi injectaţi ca de taur, şi te cuprinde o frică... o, zei, daţi-mi otravă, vreau otravă!...

Deodată însă, de la o masă, zbură cuvîntul: „Berlioz!" Ja­zul se destramă şi se stinse, ca şi cînd l-ar fi pocnit cineva cu pumnul. „Ce-i, ce s-a întîmplat, ce este?!" „Berlioz!!!" şi înce­pură toţi să sară de la locurile lor, să exclame, să ţipe...

Da, cumplita veste a morţii lui Mihail Alexandrovici stîrni un val de durere. Cineva prinse a se agita, strigînd că trebuie scrisă şi expediată numaidecît, pe loc, o telegramă colectivă. Dar ce telegramă, ne întrebăm noi, şi unde? Şi pentru ce s-o trimiţi? Chiar aşa, pentru ce? N-are nevoie de nici un fel de telegramă cel a cărui ceafă zdrobită e strînsă acum de mîi-nile de cauciuc ale prosectorului, cel al cărui grumaz e împuns în clipa de faţă cu acele strîmbe ale profesorului! S-a dus şi nu are nevoie de nici o telegramă. Totul s-a sfîrşit, să nu mai aglomerăm, fără rost, telegraful!

Da, s-a dus, e mort... Bine, dar noi sîntem vii! Valul de durere se stîrni, ţinu cît ţinu şi începu să scadă, să se liniştească. Unii se întoarseră chiar la mesele lor, şi, la început, mai pe ascuns, apoi făţiş băură votcă şi luară cîte o gustărică. Nu, zău aşa, la ce bun să se strice sau să rămînă în farfurie chifteluţele de volaille? Cu ce-l mai putem ajuta pe Mihail Alexandrovici? îl ajutăm cu ceva dacă rămînem flă-mînzi? Că doar noi n-am murit!

Bineînţeles, pianul fu încuiat cu cheia, jaziştii se împrăş-tiară, cîţiva dintre ziarişti plecară la redacţiile unde lucrau, ca să scrie necrologul. Aflară cu toţii că de la morgă sosise Jeldîbin. Se instalase sus în cabinetul răposatului, şi imediat porni zvonul că el îl va înlocui pe Berlioz. Jeldîbin îi chemă grabnic din restaurant pe toţi cei doisprezece membri ai consi­liului de conducere, şi, într-o şedinţă fulger, ţinută în cabinetul lui Berlioz, se apucară să discute problemele ce nu sufereau amînare: pavoazarea sălii cu coloane din „Casa Griboedov", transportul corpului neînsufleţit de la morgă în această sală, accesul publicului, precum şi alte probleme legate de mult prea tristul eveniment.

In vremea asta restaurantul îşi ducea mai departe viaţa nocturnă obişnuită şi ar fi dus-o aşa pînă la închidere, adică pînă la ora patru dimineaţa, dacă nu s-ar fi petrecut ceva cu totul şi cu totul ieşit din comun, ceva care i-a zguduit pe oas­peţii restaurantului mult mai mult decît vestea morţii năpras­nice a lui Berlioz.

Cei dintîi prinseră a se agita birjarii care pîndeau clienţii la poarta „Casei Griboedov". S-a auzit cum unul din ei, săl-tîndu-se uşor pe capră, strigă:

— Ptiu! Ia uitaţi-vă numai!

După aceea, răsărită ca din pămînt, lîngă grilajul de fier clipi o luminiţă, apoi începu să se apropie de terasă. Lumea prinse a se ridica de la mese, aţintindu-şi privirea — şi văzură cu toţii că, o dată cu luminiţa, spre restaurant se îndrepta o stafie albă. Cînd se apropie de treptele terasei, toţi înmărmu­riră, cu bucăţile de cegă înfipte în furculiţă şi cu ochii holbaţi. Portarul, care tocmai ieşise de la garderoba restaurantului în curte să fumeze o ţigară, o aruncă jos, o stinse sub călcîi şi dădu să iasă în întîmpinarea stafiei, cu scopul vădit de a-i bara ac­cesul în restaurant, dar, nu se ştie din ce motiv, n-o făcu, ci se opri locului, cu un zîmbet cam nătîng.

Atunci stafia, urcînd treptele, păşi nestingherită pe terasă, şi toţi constatară că nu-i nici o stafie, ci Ivan Nikolaevici Bez-domnîi, celebrul poet.

Desculţ, îmbrăcat cu o bluză rusească albă, ruptă, şi cu izmene dungate, avea prinsă în piept, cu un ac de siguranţă, o iconiţă de hîrtie reprezentînd un sfînt necunoscut. In mîini, Ivan Nikolaevici ducea o luminare de cununie, aprinsă. Pe obrazul drept avea o julitură proaspătă.

Este greu de măsurat cît de adîncă a fost tăcerea ce se în-stăpîni pe terasă. în mîinile unui ospătar, halba pe care o du­cea se aplecă într-o parte, şi berea se prelinse pe podea.

Poetul ridică luminarea deasupra capului, grăind cu voce tare:

— Noroc, prieteni! După care băgă capul sub masa cea mai apropiată şi exclamă abătut: Nu, aici nu-i!

Se auziră două glasuri. Un bas rosti necruţător:

— Gata. Deîirium tremens.

Iar al doilea, un glas speriat de femeie, se întrebă:

— Cum de l-a lăsat miliţia în halul ăsta pe stradă? Auzind-o, Ivan Nikolaevici o lămuri:

— De două ori au vrut să mă reţină, la Skatertnîi şi aici, pe Bronnaia, dar am tulit-o sărind gardul şi, vedeţi, m-am julit la obraz. Ivan Nikolaevici ridică mîna cu luminarea şi vocifera: Fraţilor întru literatură! (Glasul lui răguşit prinse puteri şi suna acum mai înflăcărat.) Ascultaţi cu toţii ce am să vă zic! A apărut! Prindeţi-l, puneţi mîna pe el numaidecît, altfel o să facă ravagii! Nenorociri de nedescris!

— Ce? Cum? Ce zice? Cine a apărut? izbucniră glasuri din toate părţile.

— Consultantul, răspunse Ivan, şi consultantul ăsta l-a ucis adineauri pe Misa Berlioz la Patriarşie prudî.

Din sălile restaurantului lumea dădu năvală, şi în jurul lu­minării aprinse din mîna lui Ivan se strînseră cu toţii buluc...

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, vorbiţi mai limpede, se auzi lîngă urechea lui Ivan Nikolaevici un glas încet şi politicos, spuneţi, cum adică l-a ucis? Cine l-a ucis?

— Un consultant străin, profesor şi spion, răspunse prompt Ivan, privind în jur.

— Şi cum îl cheamă? îl întrebă încetişor la ureche acelaşi glas.

— Asta e! Cum îl cheamă?! strigă profund mîhnit Ivan. Dacă i-aş şti numele! N-am văzut bine ce scria pe cartea de vizită. Ţin minte doar prima literă „W", începe cu „W" nu­mele lui. Ce nume începe oare cu „W"? se întrebă el. îşi duse palma la frunte şi deodată începu să mormăie: We, we, we, wi, wa... Waschner? Wagner? Weiner? Wegner? Winter? încordat la culme, simţi cum i se zburleşte părul din cap.

— Wulf? îl ajută, miloasă, o femeie. Ivan se înfurie.

— Toanto! ţipă el, căutînd-o pe femeie cu privirea. Ce-are a face aici Wulf? N-are Wulf nici o vină. Wo, Wa... Nu, aşa n-am să-mi aduc aminte. Uitaţi ce e, cetăţeni... telefonaţi chiar acum la miliţie să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea profesorului. Şi nu uitaţi să spuneţi că nu e singur, mai sînt doi cu el: unul lung, cadrilat, cu pince-nez-ul crăpat şi un motan negru, gras. Iar eu, pînă una-alta, am să fac percheziţie la „Griboedov", presimt că aici e.

Ivan începu să se agite, îi îmbrînci pe cei din jur, flutură luminarea mînjindu-se tot de ceară, se uită pe sub mese. Atunci, cineva strigă: „Un medic!" şi o faţă blîndă, cărnoasă, rasă şi îmbuibată, cu ochelari în ramă de baga, răsări lîngă Ivan.

— Tovarăşe Bezdomnîi, începu faţa cu glas solemn, liniş-teşte-te. Eşti zguduit de moartea lui Mihail Alexandrovici pe care l-am iubit cu toţii, adică a lui Misa Berlioz. O înţele­gem prea bine. Ai nevoie de linişte. îndată tovarăşii or să te ducă pînă la patul dumitale şi ai să te linişteşti.

— Ascultă, îl întrerupse rînjind Ivan, tu nu înţelegi că pro­fesorul trebuie prins? Ce mă tot baţi la cap cu prostiile tale! Cretinule!

— Tovarăşe Bezdomnîi, dar se poate să-mi vorbeşti ast­fel? ripostă faţa cea săritoare, înroşindu-se, dîndu-se înapoi de-a-ndăratelea şi căindu-se că s-a băgat în istoria asta.

— Uite, cu tine se poate, i-o întoarse cu o ură mocnită Ivan Nikolaevici.

Chipul i se schimonosi de furie, mută repede luminarea din mîna dreaptă în mîna stingă, îşi făcu vînt şi pocni faţa cea săritoare drept peste ureche.

Atunci le dădu prin minte celor din jur să se repeadă la Ivan; şi se repeziră. Luminarea se stinse, iar ochelarii ce să­riră de pe nasul acelei feţe fură călcaţi în picioare, cît ai clipi. Ivan scoase un răcnet războinic, cumplit, ce se auzi chiar şi pe bulevard, stîrnind curiozitatea trecătorilor, şi porni să se apere. Vesela zăngănea căzînd de pe mese, femeile ţipau, în timp ce ospătarii îl legau pe poet cu ştergare, la garde­robă se consumă următorul dialog între fostul comandant de bric şi portar:

— N-ai văzut că e în izmene? întrebă rece piratul.

— Bine, Archibald Archibaldovici, ripostă portarul, care o băgase pe mînecă, dar cum puteam să nu-i dau drumul, dacă dumnealui este membru al Massolit-ului?

— N-ai văzut că e în izmene? repetă piratul.

— Iertaţi-mă, Archibald Archibaldovici, se scuza porta­rul, stacojiu la faţă, ce puteam face? înţeleg şi eu atîta lucru, pe terasă şedeau doamnele...

— Doamnele n-au nici un amestec, doamnelor le este in­diferent, nu se lăsă piratul, sfredelindu-l literalmente cu pri­virea, dar miliţiei nu-i este indiferent! Un om în izmene poate circula pe străzile Moscovei numai într-un singur caz: dacă merge însoţit de reprezentanţii miliţiei, şi anume, cu o sin­gură destinaţie — secţia de miliţie! Iar tu, ca portar, trebuie să ştii că, văzînd un om în halul ăsta, ai datoria să dai imediat semnalul de alarmă. Auzi?! Tu auzi ce se petrece pe terasă?

Portarul, înnebunit, auzi venind de pe terasă un bubuit, zăngănit de farfurii şi de pahare sparte, ţipete de femei.

— Ei, ce să-ţi fac acum pentru una ca asta? întrebă piratul.

Obrazul portarului căpătă culoarea unui bolnav de tifos, iar ochii priveau fix, plini de groază. I se păru că părul negru al piratului, acum pieptănat cu cărare, e acoperit cu o mătase roşie ca focul. Dispăruseră plastronul şi fracul, şi din cingă-toarea de piele se ivi minerul unui pistol. Portarul se şi închi­pui spînzurat de vergeaua gabiei mici, îşi văzu cu ochii pro­pria sa limbă scoasă afară, şi capul prăvălit fără viaţă pe umăr, ba auzi chiar plescăitul valurilor dincolo de bord. Portarului i se muiară genunchii şi atunci piratului i se făcu milă de el şi îşi stinse privirea sfredelitoare.

— Bagă de seamă, Nikolai, te iert pentru ultima dată! N-avem nevoie de astfel de portari la restaurant, nici pe gra­tis! Intră mai bine paznic la biserică. După ce spuse aceasta, fostul comandant dădu comanda, precis, clar, rapid: Să vină Pantelei din oficiu. Un miliţian. Proces-verbal. O maşină. La spitalul de nebuni. Şi adăugă: Fluieră!

Peste un sfert de ceas, publicul uluit la culme (nu numai cel din restaurant, ci şi cel de pe bulevard, şi din casele cu fe­restre dînd spre grădina restaurantului) văzu cum Pantelei, portarul, un miliţian, un ospătar şi poetul Riuhin scoteau pe poarta „Casei Griboedov" pe un tînăr înfăşurat ca o păpuşă, care, plîngînd amar, scuipa, străduindu-se să-l nimerească anume pe Riuhin, şi ţipa ca din gură de şarpe:

— Canalie!... Canalie ce eşti!

Şoferul unui autocamion, cu o expresie de furie pe faţă, dădu drumul la motor. Alături, un birjar îşi înfierbînta calul şi, lovindu-l cu frîul liliachiu peste crupă, strigă:

— Uite că merge şi un cal iute! Am mai dus eu clienţi la spitalul de nebuni!

Mulţimea din jur vuia, comentînd evenimentul nemai­văzut, într-un cuvînt, un scandal oribil, scîrbos, ispititor, o porcărie, nu alta, un scandal care se potoli numai atunci cînd camionul se urni din poarta „Casei Griboedov", ducîndu-i cu el pe nefericitul Ivan Nikolaevici, pe miliţian, pe Pantelei şi pe Riuhin.