Furtuna trecuse fără urmă şi, azvîrlit peste oraş, în tării, arcul multicolor al curcubeului se adăpa din rîul Moscova. Sus, pe o coamă de deal, între două crânguri, se profilau trei siluete întunecate. Woland, Koroviev şi Behemoth, călare pe armăsari înşeuaţi, negri ca pana corbului, priveau oraşul de peste rîu, cu cioburi de soare scînteind în mii de ferestre în­dreptate spre apus, şi turnurile, ca din turtă dulce, ale mînăs-tirii Devicii.

Văzduhul vîjîi şi, lîngă pilcul de călăreţi în aşteptare, se lăsă Azazello, urmat de maestru şi Margareta, care zburaseră în coada neagră a pelerinei lui.

— A trebuit să vă tulburăm, Margareta Nikolaevna şi ma­estre, vorbi Woland, după o tăcere, dar să nu fiţi supăraţi pe mine. Nu cred că regretaţi. Ei, se adresă el apoi numai maes­trului: ia-ţi rămas-bun de la oraş. E timpul s-o pornim; şi Wo­land întinse o mînă în mănuşă neagră cu manşetă largă în­tr-acolo, peste rîu, unde sori fără număr topeau geamurile ferestrelor, unde deasupra acestor sori se ridicau ceaţa, fu­mul şi aburul oraşului încins peste zi.

Maestrul sări în şa şi, depărtîndu-se de ceilalţi, fugi spre marginea unei prăpăstii. Pelerina neagră se tîra în urma sa, măturînd pămîntul. Maestrul scrută cu privirea oraşul. în cli­pele dintîi simţi o întristare dureroasă furişîndu-i-se în inimă, curînd de tot însă îi luă locul o dulce nelinişte, un neastîm-păr de ţigan pribeag.

— Pentru totdeauna... Trebuie să pătrund sensul acestor cuvinte, şopti maestrul, trecîndu-şi limba peste buzele cră­pate şi fierbinţi.

Prinse a asculta şi a lua seama cu precizie la tot ce se pe­trecea în sufletul lui. I se păru că tulburării ce pusese stăpî-nire pe el îi luă locul un simţămînt adînc de obidă. Dar, trecă­tor, pieri şi el fără urmă şi, pe negîndite, se înstăpîni o trufaşă nepăsare, apoi — presimţirea liniştii eterne.

Pîlcul de călăreţi îl aştepta pe maestru. Tăceau, uitîndu-se la silueta lungă şi întunecată care, la marginea prăpastiei, gesticula, ba ridicînd capul, dornic parcă să cuprindă cu privi­rea tot oraşul, să vadă dincolo de marginile lui, ba, cu capul în piept, cerceta parcă sub tălpi iarba ofilită, plăpîndă, bătă­torită.

Tăcerea o întrerupse Behemoth, căruia i se urîse de atîta

linişte.

— Daţi-mi voie mie, maître, vorbi el, să fluier înainte de

galop.

— Tu ai putea s-o sperii pe doamna, îi răspunse Woland, şi, afară de asta, nu uita că toate faptele tale scandaloase, de astăzi, s-au isprăvit.

— Ah, nu, nu, messire, dădu glas Margareta, care şedea în şa ca o amazoană, cu mîinile în şolduri şi lăsînd să-i cadă pînă la pămînt trena ascuţită, permiteţi-i să fluiere. Pe mine m-a prins tristeţea înaintea drumului lung. Nu-i aşa, messire, că ea este cu totul naturală chiar atunci cînd omul ştie că la sfîrşitul acestui drum îl aşteaptă fericirea? Lăsaţi-l să ne facă să rîdem, pentru că, altminteri, mă tem că asta se va termina cu lacrimi şi totul se va degrada înainte de a porni noi la drum!

Woland îi făcu semn lui Behemoth, acesta se învioră foar­te tare, sări jos din şa, băgă degetul în gură, îşi umflă obrajii şi fluieră. Margareta simţi un zumzet în urechi. Calul ei ca­bra, în crîng începură să cadă crengi din copaci, un stol întreg de ciori şi vrăbii îşi luă zborul, o trîmbă de praf zbură purtată spre rîu, şi se vedea cum în tramvaiul fluvial, care trecea prin dreptul cheiului, cîteva şepci zburară de pe capul pasageri­lor, poposind în apă. Maestrul tresări auzind fluieratul, dar nu se întoarse, ci începu să gesticuleze şi mai neliniştit, ridi­cînd mîna spre cer, ameninţînd parcă oraşul. Behemoth se uită în jurul lui cu mîndrie.

— Ai fluierat, nu zic ba, observă condescendent Koroviev, ai fluierat într-adevăr, dar dacă e să vorbim imparţial, ai flu­ierat foarte mediocru!

— Doar nu sînt dirijor de cor, îi răspunse Behemoth demn şi bosumflat şi deodată îi făcu Margaretei cu ochiul.

— Ia să încerc eu, după vechiul obicei, zise Koroviev şi, frecîndu-şi mîinile, îşi suflă în degete.

— Dar bagă de seamă, se auzi din şa glasul sever al lui Woland, fără pozne de astea de mutilare!

— Messire, credeţi-mă, interveni Koroviev cu mîna la ini­mă, e vorba de o glumă, exclusiv de o glumă...

Deodată trupul lui prinse a se alungi, ca şi cînd ar fi fost de cauciuc, el făcu o figură meşteşugită din degetele de la mîna dreaptă, se răsuci ca un şurub, şi apoi, dezrăsucindu-se pe neaşteptate, fluieră.

Margareta nu auzi acest fluierat, dar îl simţi, în timp ce se văzu aruncată, împreună cu calul ei iute, la vreo zece stîn-jeni într-o parte. Alături de ea, cu rădăcină cu tot, a fost smuls un copac şi pămîntul se acoperi cu crăpături pînă la rîu. O bucată uriaşă de mal, împreună cu cheiul şi cu restaurantul de pe mal se pomeniră în rîu. în el apa clocoti, se avîntă în sus, şi pe malul celălalt, verde şi jos, se revărsă întregul tram­vai fluvial cu pasagerii absolut teferi. Spre picioarele calului Margaretei, care fornăia, se prăvăli o stăncuţă omorîtă de flu­ieratul lui Fagot. Pe maestru îl sperie acest fluierat. El se prin­se cu mîinile de cap şi fugi înapoi, spre cei care-l aşteptau.

— Ei, i se adresă Woland, care se înălţa pe calul său negru, toate socotelile sînt încheiate? Ţi-ai luat bun-rămas?

— Da, mi-am luat, îi răspunse maestrul şi, liniştit, îl privi drept în ochi, deschis şi neînfricat.

Şi atunci, peste dealuri se rostogoli, ca un glas de trîmbiţă, glasul cumplit al lui Woland:

— Venit-a ceasul! şi fluieratul strident şi hohotele de rîs ale lui Behemoth.

Caii negri se smuciră, şi, înălţîndu-se, călăreţii îşi reluară goana. Margareta simţea cum, nervos, calul ei muşcă şi trage zăbala. Umflată de vînt, pelerina lui Woland zbura deasupra cavalcadei, aşternîndu-se peste bolta tot mai întunecată a înserării. Cînd vîntul dădu o clipă la o parte vălul îndoliat, Margareta se întoarse şi, din zbor, văzu că în spatele ei pieri­seră nu numai turnurile multicolore, cu un aeroplan desfă­şurat deasupra lor, dar şi oraşul care se mistuise de mult, cu desăvîrşire, lăsînd în urma lui doar negură...