Nervii dădură chix, cum se zice, şi Rimski fugi în cabine­tul său, fără să mai aştepte încheierea procesului-verbal. Şe­dea la masa lui de lucru, uitîndu-se cu ochii injectaţi la banc-notele fermecate din faţa lui. Directorul financiar era complet năuc. De afară se auzea un vuiet uniform. Publicul se revărsa şuvoaie din clădirea teatrului în stradă. Deodată, auzul în­cordat la culme al lui Rimski înregistra trilul limpede al unui miliţian, care, la drept vorbind, nu prevesteşte niciodată ceva bun. Dar cînd se repetă şi-i sări în ajutor încă unul, mai au­toritar şi mai prelung, la care se adăugară un hohot de rîs şi parcă nişte huiduieli, directorul financiar îşi dădu seama că în stradă se petrecea ceva scandalos şi obscen şi că acest ceva, oricît ai vrea să nu ţii seama de el şi să-l dai la o parte, este strîns legat de reprezentaţia dezgustătoare a magului şi a asis­tenţilor săi.

Sensibilul director financiar nu se înşelase deloc. De în­dată ce aruncă o privire pe fereastra dinspre Sadovaia, faţa i se schimonosi, şi buzele şoptiră, sau, mai degrabă, şuierară:

— Eram sigur!

La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămaşă şi chiloţi liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuţă, şi în mînă ţinea o umbre­lă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pămînt, ba dădea să fugă cine ştie unde, şi mulţimea din jurul ei fremăta hoho­tind. Directorul financiar simţi fiori de gheaţă pe şira spină­rii. Lîngă doamna cu pricina se agita un cetăţean care voia să-şi lepede pardesiul de vară şi, de emoţie, nu reuşea să-i vină de hac mînecii în care i se încurcase braţul.

La intrarea din stînga se auziră alte chiote şi hohote tur­bate de rîs; întorcîndu-şi ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în dessows-uri roz. Aceasta sărise de pe caldarîm pe trotuar, voind să se ascundă într-un gang, dar publicul ce se scurgea îi bara drumul, şi sărmana, victimă a uşurinţei şi a pasiunii sale pentru toalete, înşelată de firma blestematului Fagot, nu-şi dorea decît un singur lucru — s-o înghită pămîntul. Un miliţian venea spre nefericită, sfre­delind văzduhul cu fluierul său, iar în urma acestuia se îm­bulzeau nişte tineri foarte veseli, cu şepci pe cap. Ei erau aceia care rîdeau în hohote şi huiduiau.

Un birjar uscăţiv, mustăcios şi semeţ îşi opri din goană mîrţoaga costelivă în dreptul primei despuiate. Mustăciosul se hlizea încîntat.

Rimski îşi dădu un pumn în cap, scuipă cu năduf şi se în­depărtă iute de fereastră. Stătu cîtăva vreme la biroul său tră-gînd cu urechea la zgomotele de-afară. Iscate din puncte di­ferite, fluierăturile atinseră apogeul, apoi începură să scadă. Spre mirarea lui Rimski, scandalul se lichidă neaşteptat de repede.

Se apropia momentul cînd trebuia să acţioneze şi să bea din cupa amară a răspunderii. Pînă la sfîrşitul spectacolului, aparatele telefonice fuseseră reparate; trebuia să telefoneze, să comunice neîntîrziat cele întîmplate, să ceară ajutor, să toar­ne la minciuni, să dea toată vina pe Lihodeev, să se apere ca să iasă basma curată, şi aşa mai departe... Ptiu, drace!

Directorul pusese de două ori cătrănit mîna pe receptor şi de două ori renunţase să mai cheme. Deodată, în liniştea de mormînt a cabinetului, răsună strident soneria telefonului drept în faţa directorului care tresări cutremurat de un fior de gheaţă. „Da, rău mi s-au mai zdruncinat nervii!" îşi zise el ridicînd receptorul. în aceeaşi clipă însă se dădu înapoi alb ca varul. Un glas domol, insinuant şi dezmăţat de femeie şop­ti la telefon:

t— Nu telefona nicăieri, Rimski, altfel o păţeşti...

în secunda următoare nu mai era nimeni pe fir. Cu fur­nicături pe şira spinării, directorul puse receptorul în furcă şi se uită, fără să ştie nici el de ce, pe fereastra din spatele său. Printre crengile rare încă şi uşor înverzite ale arţarului, văzu luna gonind către un nor străveziu. Aţintindu-şi nu se ştie de ce privirea spre aceste crengi, Rimski se tot uita la ele, şi cu cît se uita mai mult, cu atît îl cuprindea o frică mai cum­plită.

Făcînd un efort de voinţă, se întoarse cu spatele spre fe­reastra pe care se revărsa lumina lunii şi se ridică în picioare. Nu mai putea fi vorba de nici un telefon; singurul gînd care-l frămînta în clipa aceea era acum să plece mai repede din teatru.

Trase cu urechea: clădirea era cufundată în tăcere. Dîn-du-şi seama că nu se mai află de mult nimeni afară de el la etajul întîi, îl cuprinse o teamă copilărească, de neînvins. Nu se putea gîndi fără să se cutremure la drumul pe care urma să-l parcurgă singur prin coridoarele pustii şi pe scări în jos.

Luă febril de pe masă bancnotele hipnotizatorului, le ascun­se în servietă şi tuşi, ca să-şi dea un pic de curaj. Glasu-i sună răguşit, fără vlagă.

Atunci i se păru că pe sub uşa cabinetului său pătrunde o adiere de umezeală şi putreziciune. îl trecură fiorii. Colac peste pupăză, ceasul porni să bată miezul nopţii şi pînă şi bătăile ornicului îl făcură să tremure. Dar, cînd mai auzi în uşă întorcîndu-se încet cheia yale, inima i se strînse cît un purice.

Infigîndu-şi mîinile asudate şi reci în servietă, directorul simţi că, dacă mai continuă scîrţîitul acela din broască, el nu va mai rezista şi va izbucni într-un ţipăt strident.

In cele din urmă, cedînd eforturilor cuiva, uşa se deschi­se, şi în cabinet intră neauzit Varionuha. Rimski simţi că i se taie picioarele şi se prăbuşi în fotoliu. Trăgînd aer în piept, zîmbi linguşitor, rostind abia auzit:

— Doamne, cum m-ai speriat...

Da, apariţia asta neaşteptată putea să sperie pe oricine, dar constituia în acelaşi timp şi o mare bucurie: în nodul în-cîlcit se ivise măcar un capăt cît de mic al firului...

— Ei, vorbeşte, hai mai repede! Zi o dată! Zi o dată! hîrîi Rimski, agăţîndu-se de capătul acesta. Ce înseamnă toate

astea?

— Iartă-mă, te rog, îi răspunse cu glas surd celălalt, în-chizînd uşa. Credeam că ai plecat.

Şi Varionuha, aşa cum era, cu şapca pe cap, se îndreptă spre un fotoliu şi se instala de cealaltă parte a mesei de lucru.

Trebuie să recunoaştem că răspunsul lui Varionuha suna cam straniu: asta îl şoca din capul locului pe directorul fi­nanciar, care, în ceea ce priveşte sensibilitatea, putea concura cu seismograful celei mai bune staţiuni seismice din lume. Cum adică? Ce căuta Varionuha în cabinetul directorului financiar, de vreme ce nu se aştepta să-l găsească pe acesta acolo? Are doar cabinetul său, una la mînă. Şi, două la mînă, indiferent pe ce uşă intrase în clădire, trebuia să-l întîlnească inevitabil pe unul din paznicii de noapte, iar aceştia fuseseră înştiinţaţi cu toţii că Grigori Danilovici va mai rămîne cîtva timp în biroul său. Directorul însă nu stătu multă vreme să mediteze la ciudăţenia asta; nu de ea îi ardea lui acum.

— De ce n-ai telefonat? Ce înseamnă toată halimaua aia cu Ialta?

— Ceea ce şi spuneam, răspunse administratorul, ples­căind din gură ca şi cînd l-ar fi supărat o măsea. L-au găsit într-o bodegă la Puşkino.

— Cum la Puşkino? Lîngă Moscova? Şi telegramele din Ialta?

— Ce Ialta, lua-l-ar dracu! L-a îmbătat pe telegrafistul de la Puşkino şi s-au apucat amîndoi să facă nebunii; printre al­tele, să trimită telegrame cu menţiunea „Ialta".

— Aha... Aha... Bine, bun... rosti cîntător Rimski, în pri­viri cu o lucire gălbuie.

în minte vedea de pe acum tabloul sărbătoresc al scoaterii ruşinoase a lui Steopa din post. Eliberarea! Eliberarea mult aşteptată, eliberarea de această calamitate numită Lihodeev! Stepan Bogdanovici s-ar putea să se învîrtească chiar şi de ceva mai rău decît numai pierderea postului...

— Vreau amănunte! ţipă Rimski, lovind cu tamponul în masă.

Şi Varionuha începu să-i relateze amănuntele. îndată ce se prezentase acolo unde îl trimisese directorul financiar, fu­sese primit numaidecît şi ascultat cît se poate de atent. Nimeni din cei de faţă nu acceptase o clipă ideea că Steopa ar putea fi la Ialta. Toţi s-au declarat din capul locului de acord cu pre­supunerea lui Varionuha că Lihodeev se află la „Ialta" din Puşkino.

— Şi acum, unde e? îl întrerupse tulburat directorul pe administrator.

— Unde să fie? zîmbi strîmb acesta. La miliţie, la camera specială pentru dezmeticirea din beţie.

— Oho! Vai, mulţumesc!

Varionuha îşi urmă relatarea şi, pe măsură ce povestea, în mintea directorului financiar se desfăşura tot mai viu lan­ţul nesfîrşit al faptelor dezgustătoare, neruşinate, bădărăniile lui Lihodeev, şi fiecare verigă din acest lanţ era mai rea decît cea precedentă. Fie şi numai ţopăiala aceea de beţivi, de gît cu telegrafistul, pe poiana din faţa poştei de la Puşkino, în sunetele unei caterinci hoinare, chiar şi numai aşa — cîte pa­rale făcea! Apoi s-a luat după nişte cetăţene, care, cuprinse de spaimă, au urlat ca din gură de şarpe. După aceea, Liho-deev a încercat să se încaiere cu bufetierul de la „Ialta", după care a aruncat cu generozitate pe podeaua „Ialtei" ceapă ver­de. Apoi a spart opt sticle de vin alb sec „Ai-Danil". A sfărî-mat aparatul de taxat al unei maşini de piaţă, pentru că şofe­rul nu voise să stea cu maşina la dispoziţia lui. I-a ameninţat apoi cu arestarea pe cetăţenii care încercaseră să-i potolească măgăriile... într-un cuvînt, o grozăvie fără margini.

Steopa era bine cunoscut în cercurile teatrale din Mos­cova, şi toţi ştiau că este o poamă bună. Dar prea de tot era, chiar şi pentru Steopa, ceea ce povestea administratorul de­spre el. Da, prea de tot, chiar prea, prea de tot.

Ochii ironici, răi, ai lui Rimski sfredeleau peste masă figu­ra administratorului şi, pe măsură ce Varionuha îşi depăna povestirea, ochii aceştia se întunecau tot mai tare. Cu cît mai colorate, mai vii deveneau amănuntele obscene cu care-şi um­plea povestirea administratorul, cu atît mai puţin îi dădea crezare directorul. Iar cînd Varionuha spuse că Steopa se dez-lănţuise într-atît, încît încercase să opună rezistenţă celor ce veniseră să-l ia ca să-l aducă la Moscova, Rimski ştiu cu pre­cizie că tot ce-i povestise administratorul, întors la miezul nopţii la teatru, este o minciună! O minciună de la început şi pînă la sfîrşit.

Varionuha nu se dusese la Puşkino şi nici Steopa nu tre­cuse pe acolo. Şi povestea cu telegrafistul beat, şi geamul spart din locantă, şi scena legării lui Steopa cu frînghii — toate erau scorneli.

îndată ce se convinse că administratorul îl minte, pe di­rector îl cuprinse o teamă ce se tîrî de-a lungul trupului său, de la picioare spre creştet, şi de vreo două ori i se păru din nou că dinspre podea adie o umezeală putredă, purtătoare de malarie. Fără să-l slăbească o clipă din ochi pe adminis­trator, care se zvîrcolea suspect în fotoliul său străduindu-se în acelaşi timp să rămînă în umbra lămpii de birou şi care-şi acoperea cu un gest foarte straniu faţa cu un ziar, ca să se fe­rească, chipurile, de lumina supărătoare a becului, directorul financiar se gîndea la un singur lucru: ce-i totuşi cu istoria asta? De ce-l minte oare cu atîta neobrăzare, în clădirea tăcută şi pustie, administratorul întors la o oră atît de tirzie? Şi Rimski

îşi simţi sufletul chinuit de sentimentul unei primejdii, al unei primejdii neştiute, dar straşnice, ameninţătoare. Prefăcîndu-se a nu observa şiretlicurile lui Varionuha şi figurile lui cu zia­rul, directorul financiar îi examina atent figura, fără să-i mai asculte aproape deloc palavrele. Mai era ceva şi mai inexpli­cabil decît povestirea calomnioasă cu privire la aventurile pe­trecute la Puşkino, născocite nu se ştie în ce scop, şi acest ceva era o schimbare petrecută atît în aspectul exterior, cît şi în ma­nierele administratorului.

Cu toate strădaniile lui Varionuha de a-şi trage cozorocul şepcii pe ochi, pentru ca faţa lui să rămînă în umbră, şi oricît încerca el să se ascundă după ziar, directorul reuşi să deslu­şească o vînătaie uriaşă ce se întindea pe obrazul lui drept, pînă aproape de nas. Şi unde mai pui că administratorul, ru­men de obicei, avea acum o paloare nesănătoasă, iar la gît, nu se ştie de ce, cu toată noaptea înăbuşitoare, purta un fular vechi, în dungi. Dacă la aceasta mai adăugăm maniera dez­gustătoare de a plescăi din buze, apărută la administrator în timpul absenţei sale de la teatru şi schimbarea izbitoare ce se putea observa în inflexiunile glasului său, devenit surd şi aspru, precum şi expresia laşă şi hoţească a ochilor, putem spune fără şovăire că Ivan Savelievici Varionuha era de nere­cunoscut.

îl mai neliniştea ceva la culme pe directorul financiar, dar ce anume nu-şi putea da seama, oricît îşi încorda creierul în-fierbîntat şi oricît îl fixa pe Varionuha cu privirea. Un lucru putea să afirme: în această contopire a administratorului cu bine cunoscutul fotoliu era ceva nemaivăzut, cu totul ne­firesc.

— Apoi i-au venit de hac; pînă la urmă l-au îmbarcat în maşină, bubuia Varionuha, privind de după ziar şi acope-rindu-şi cu palma vînătaia.

Deodată, Rimski întinse mîna parcă maşinal şi, bătînd în acelaşi timp darabana cu degetele pe masă, apăsă soneria elec­trică şi înmărmuri. în clădirea pustie ar fi trebuit să se audă un sunet ascuţit. Dar sunetul nu urmă, şi butonul se lăsă mort în tăblia mesei. Butonul era mort, soneria, defectă.

Şiretlicul directorului financiar nu-i scăpă lui Varionuha, care, încruntîndu-se, îl întrebă cu sclipiri răutăcioase în ochi:

— De ce suni?

— Fără să vreau, răspunse surd Rimski, trăgîndu-şi mîna înapoi şi, la rîndul său, întrebă cu glas şovăitor: Ce ai păţit la obraz?

— în automobil m-am lovit de clanţa portierei, îi răspunse Varionuha, ocolindu-i privirea.

„Minte!" exclamă în gînd directorul şi, în aceeaşi clipă, ră­mase cu ochii rotunjiţi de spaimă, nişte ochi de nebun, piro­niţi asupra spetezei fotoliului.

în spatele fotoliului, pe podea, se încrucişau două umbre, una mai deasă şi mai întunecată, cealaltă slabă, cenuşie. Pe podea se profila clar umbra spetezei fotoliului şi a picioare­lor lui ascuţite, dar deasupra spetezei de pe podea lipsea um­bra capului lui Varionuha, aşa cum sub picioarele fotoliului nu se aşternea nici umbra picioarelor sale.

„Nu aruncă umbră!" strigă disperat în gînd Rimski, înce-pînd să tremure ca varga.

Varionuha se uită hoţeşte în jur, urmărind privirea demen­tă a lui Rimski ţintită în spatele fotoliului, şi-şi dădu seama că este descoperit. Se ridică (ceea ce făcu şi directorul finan­ciar) şi se dădu înapoi cu un pas, strîngînd în mîini servieta.

— Ai priceput, afurisitule! Totdeauna ai fost isteţ, rosti Varionuha, hlizindu-se cu furie drept în faţa directorului, apoi sări deodată de la fotoliu spre uşă şi trase în jos siguranţa la yale.

Directorul aruncă în jurul său o privire deznădăjduită, re-trăgîndu-se spre fereastra dinspre grădină şi, în fereastra asta scăldată în lumina lunii, văzu, lipit de geam, chipul unei fete goale şi braţul ei gol, pe care-l strecurase prin oberliht, strădu-indu-se să deschidă zăvorul de jos. Pe cel de sus îl deschisese.

Lui Rimski i se păru că lampa de pe masa lui de lucru se stinge şi că masa se apleacă. Se simţi scăldat parcă într-un val de gheaţă, dar, din fericire, cu o sforţare a voinţei, rămase în picioare. Nu mai avu puterea să strige, însă izbuti să şop­tească:

— Ajutor...

în timp ce păzea uşa, Varionuha sărea în sus, rămînînd îndelung în văzduh şi legănîndu-se. îşi agita degetele încîrli-gate ale mîinilor în dreptul ochilor lui Rimski, plescăia din buze, şuiera şi făcea cu ochiul tipesei de la fereastră.

lîpesa începu să se grăbească, îşi băgă capul roşcovan prin oberliht, îşi întinse cît putu mîna zgîriind cu unghiile încu-ietoarea şi zgîlţîind rama ferestrei. Mîna i se tot lungea, ca şi cînd ar fi fost de cauciuc, colorîndu-se într-un verde cadave­ric, în cele din urmă, degetele verzi ale moartei apucară capul încuietorii, îl întoarseră, şi rama începu să se deschidă. Rimski scoase un ţipăt slab şi se sprijini de perete, ţinîndu-şi dinainte servieta în chip de scut. îşi dădea seama că-i sunase ceasul.

Fereastra se deschise larg, dar în loc să intre răcoarea nop­ţii şi parfumul teilor înfloriţi, în casă năvăli o duhoare de piv­niţă. Moarta păşi pe prichiciul ferestrei, şi Rimski zări deslu­şit pe pieptul ei semnele putrefacţiei.

In momentul acesta, dinspre grădină, din clădirea joasă, aflată în spatele tirului, unde erau ţinute păsările necesare pentru program, răsună pe neaşteptate un cîntec radios de cocoş. Cocoşul dresat, gălăgios, trîmbiţa vestea că dinspre soare-răsare zorile se apropie grăbite de Moscova.

Chipul roşcovanei se schimonosi de o furie turbată, o în­jurătură gîtuită îi izbucni din gîtlej, iar Varionuha ţipa stri­dent şi se prăvăli din văzduh, pe podea, lîngă uşă.

Urmă un al doilea „cucurigu", juna clănţăni din dinţi, pă­rul roşcat i se ridică măciucă-n cap. La al treilea cîntat, făcu stînga-mprejur şi-şi luă zborul. Săltîndu-se în sus, întins ori­zontal în aer, aidoma unui cupidon în zbor, Varionuha trecu pe deasupra mesei şi, plutind alene, ieşi în urma moartei pe fereastră.

Un bătrîn cu părul alb ca neaua, care nu demult fusese Rimski, se apropie în fugă de uşă, ridică siguranţa de la yale şi o luă la goană pe coridorul întunecos. Ajuns în dreptul scă­rii, gerrtînd de groază, găsi pe dibuite comutatorul şi-şi lumi­nă drumul. Pe scară, bătrînul, care se clătina şi tremura ca varga, se poticni, avînd impresia că-i căzuse Varionuha în cap. Ajuns la parter, Rimski îl văzu pe portarul de serviciu ador­mit pe un scaun, lîngă casă, în vestibul. Se strecură pe lîngă el în vîrful picioarelor şi se furişă pînă la intrarea principală.

Afară, în stradă, se simţi oarecum mai uşurat. îşi reveni într-atît, încît, apucîndu-se cu mîinile de cap, îşi dădu seama că-şi uitase pălăria în cabinet.

Se înţelege de la sine că nu s-a mai întors s-o ia, ci, gîfîind, trecu repede strada largă pînă la celălalt colţ, unde se afla un cinematograf, în dreptul căruia clipea o luminiţă palidă, ro­şiatică. In cîteva clipe Rimski fu lîngă cinematograf şi reuşi să pună mîna pe un taxi.

— La rapidul de Leningrad. Ai un bacşiş gras, spuse el gîfîind şi ţinîndu-se cu mîna de piept.

— Mă retrag la garaj, răspunse cu ură şoferul, întorcîndu-i spatele.

Atunci Rimski deschise servieta, scoase din ea cincizeci de ruble şi le întinse prin geamul deschis şoferului.

Peste cîteva clipe, maşina zbura ca vîntul, zdrăngănind pe strada Sadovaia. Pasagerul se zgîlţîia în fundul maşinii şi, în ciobul de oglindă ce atîrna în faţa şoferului, Rimski ve­dea ba ochii radioşi ai acestuia, ba pe ai săi, de nebun.

în dreptul gării, Rimski sări jos din taxi şi strigă celui din-tîi om cu şorţ alb şi număr de hamal, care-i ieşise în cale:

— Unul pentru clasa întîi, îţi dau treizeci, spuse el, scoţînd şi mototolind bancnotele din servietă; nu găseşti a-ntîia — iei a doua, dacă nu — a treia!

Aruncînd o privire la cadranul luminos al ceasului din gară, hamalul smulse banii din mîna lui Rimski.

Peste cinci minute, rapidul zvîcni de sub cupola de sticlă a peronului şi dispăru în bezna nopţii.O dată cu el dispăru şi Rimski.